vineri, 7 august 2020

Nisipul amintirilor

Nisipul e o alta forma a pietrelor. Pietrele mari si puternice, roase de timp si de vreme, se fac mici, mici, se spulbera in mii de bucati, dar raman pietre. Udate de ploaie sau de apa marii, nisipul ramane lipit de piele si e greu sa scapi de el. 

Lucrurile pe care le experimentam impreuna sunt pietre ce sustin relatia noastra. Cand relatia se frange, pietrele raman expuse vremii si vantului schimbarii. Amintirile noastre devin pietricele mici, apoi sunt ca un nisip ce curge dintre degete si dispare in mare. Daca nisipul amintirilor e udat cu lacrimi, franturi de amintiri raman lipite de noi.

https://hearthis.at/tutui-paul-8w/paul-sands-of-time


vineri, 19 ianuarie 2018

Tatal si fiul

Tatal a pregatit o casa mare pentru copilul sau. A construit-o solida,  ca nici o furtuna, nici un fenomen natural sa nu o poata darama, nici macar strica. Au lucrat cei mai buni specialisti la asta. A investit tot ce avea in casa aceasta. A mobilat-o si a utilat-o ca in vise, ultra-confortabila, foarte frumoasa si primitoare. Tot ce aveai nevoie a pus in ea, iar gradina era de o splendoare nemaintalnita. Culori, miresme si aranjamente cum nu iti puteai imagina. A pregatit casa minunata cu gradina feerica, apoi a inchis-o si a pregatit cheile casei pentru unul din cele mai fericite momente ale vietii sale. Astepta sa se nasca copilul sau. Statea la pantecul sotiei, vorbea cu copilul nenascut, in speranta ca il aude. Ii povestea despre casa frumoasa ce il asteapta, ca va fi proprietarul celei mai frumoase locuinte construite vreodata. O hranea pe sotia lui cu cele mai bune alimente, astfel incat copilul sa primeasca tot ce are nevoie ca sa se dezvolte armonios. Asteptarea era o bucurie.

In timpul acesta, copilul nenascut inca se hranea cu tot ce primea, incepuse sa creasca, dar devenea tot mai nemultumit de locul in care fusese pus. Uterul era prea mic pentru el, hrana nu era tocmai ce dorea el, de fiecare data se schimba ceva sau nu se schimba in ritmul in care dorea el. Mai mult de atat, vocea, care la inceput il atragea si il determina sa se miste, sa schimbe locul ca sa auda mai bine, devenea din ce in ce mai suparatoare, pana cand n-a mai dorit sa o auda. Stia ca aici, in uter, multa vreme nu mai poate sta, dar nu vroia sa incerce altceva. Era bine asa cum era, oricum, el acolo prinsese viata, la ce ii trebuia altceva? Si, cu siguranta, viata in afara de uter nu exista. El nu vazuze nici un bebelus intors in pantec care sa-i spuna ca exista viata in alta parte si cum e aceasta, asa ca hotara sa nu se mai nasca. N-a mai acceptat mancarea pentru ca nu stia de unde vine, ce contine, nicu nu putea stabili cat de bine sau rau ii face. Nu s-a mai hranit si nu s-a mai miscat, nici macar sa auda vocea aceea care la inceput, ii starnise curiozitatea. Si, intr-un final, a murit inainte sa se nasca. Tatal a plans trist si a ramas privind la cheile pregatite pentru copilul sau...

Atatea lucruri minunate a pregatit Tatal nostru in intampinarea noastra. Chiar si cheile Imparatiei ne asteapta, daca suntem dispusi sa ne nastem in Imparatia Lui. Trebuie sa invatam sa ascultam Chemarea Lui, sa ne hranim cu Cuvantul Lui, sa facem ceea ce El ne cere. Toare sunt spre binele nostru. El ne cere sa credem in Fiul Lui, care a luat asupra Sa pacatele noaste ca noi sa avem trecere libera spre Imapratia Tatalui. Ne cere sa-L urmam pe Fiul Lui care a pregatit calea spre Cer. Sa rezistam pana la capat, pentru o rasplata care intrece puterea noastra de intelegere!

vineri, 19 mai 2017

Am aflat lucruri interesante despre parteneriatele de viata

In primul rand, orice relatie de iubire se naste in momentul in care tu esti refugiul meu din fata problemelor, esti odihna, relaxarea mea, iar eu sunt acelasi lucru pentru tine. De asta, intalnirile noastre sunt atat de asteptate, de frumoase si fac inima sa tresalte. Sufletul primeste pace si se poate bucura de sufletul de langa el si de tot ce este in jur.
Toti vrem sa pastram aceasta pace si fericire pentru totdeauna. Avem codata in genele noastre aceasta dorinta de echilibru si fericire perfecta. De aceea, persoana care ne produce pacea si fericirea aceasta o pastram langa noi. Aceasta se cheama casatorie, un legamant ca vom pastra ceea ce noi am gasit unul in celalalt si unul pentru celalalt.
Ceea ce urmeaza este introducerea acestui echilibru comun in vartejul dezechilibrat al vietilor noastre personale. Nu stiu cum mi-am putut inchipui ca pacea si echilibrul raman neschimbate, intr-o lume supusa mereu schimbarii. Daca s-a dovedit stiintific ca celulele din corpul nostru sunt complet reinoite o data la 7 ani, deci si noi ne schimbam conform vietii naturale pe care o traim (involuntar si fara sa avem vreun control. Traim pentru ca suntem vii), cum ne putem inchipui ca o relatie vie nu se transforma? Ne asteptam ca dupa o perioada, relatia noastra sa fie la fel ca la inceput, iar daca viata dovedeste ca nu e asa, cautam altceva, vrem altceva, suntem nemultumiti.
Am aflat cu surprindere ca, daca am descoperit pacea si fericirea cu o persoana, trebuie sa am grija ca si pacea si fericirea aceasta sa se transforme o data cu noi, sa se adapteze la schimbari, sa traiasca si ea, la fel cum noi traim impreuna. In acest proces, am descoperit ca sinceritatea este tot ceea ce conteaza. In primul rand, sinceritatea fata de mine. Trebuie sa-mi pun tot felul de intrebari cand descopar ceva care ma deranjeaza. Dar, pentru ca pe mine ma deranjeaza, pe mine trebuie sa ma intreb. Cand ceva te deranjeaza, de obicei tu esti cel care trebuie sa schimbi ceva. Si asta nu inseamna ca trebuie sa te desparti, sa faci nervi multi si multe scene. Ci trebuie, in primul rand sa descoperi, in tine, sursa neplacerilor si sa schimbi.
Am aflat apoi ca cele mai grele lucruri pe care le putem scoate din noi, cu sinceritate, sunt: Imi pare rau, iarta-ma! Putem spune "Iarta-ma", de multe ori, doar ca sa scapam de consecintele neplacute ale certurilor, ca sa se termine o situatie conflictuala. Dar, cel putin eu, de putine ori am spus "Iarta-ma", constienta ca partenerul are cu adevarat dreptul sa fie suparat. Pentru ca este atat de greu sa simti vina, fugi de ea si primul gest de aparare este sa arati cu degetul: "Si tu esti de vina"...Cand aratam cu un deget, celelalte sunt indreptate catre noi. Acestea trebuie sa ne intereseze, pentru ca doar pe noi ne putem schimba. Cand am spus cuvintele magice si n-am fugit de sentimentul de vina, partenerul a putut sa arunce spre mine toate armele, n-aveau cum sa raneasca mai mult decat vina mea, dar, surprinzator, partenerul nu arunca totdeauna arme. Sinceritatea reala are o putere pe care n-am constientizat-o, pana n-am pus-o in aplicare.
Am mai aflat ca acordam rabdare si mult timp pentru ceea ce consideram important. La inceputul relatiei, starea de pace si fericire nu se compara ca intensitate cu altceva, asa ca reprezinta un lucru foarte important. Astfel, gandurile sunt acaparate de ea, actiunile noastre toate se indreapta spre ea, efortul nostru este canalizat inspre ea. O data ce avem starea aceasta, din moment ce persoana care ne-a adus starea aceasta ne vine alaturi si ne simtim in siguranta, simtitm ca starea aceasta este in siguranta, ea devine precum curentul electric, de fundal. Povestea curentului electric, pe foarte scurt e asa: a fost o inventie nemaipomenita, doar anumite persoane isi puteau permite, toata lumea vorbea despre curent. Dupa ce s-a realizat importanta acestuia si s-au facut programe prin care curentul electric sa fie accesibil tuturor, acum ni se pare atat de normal sa il avem incat nici nu constientizam, de multe ori, ca avem in casa o inventie, ca nu e natural, ca cineva a lucrat mult pentru asta si asa mai departe. Ni se pare ca e de datoria cuiva ca acest curent sa circule in casa noastra, pentru noi. La fel se intampla acum cu internetul, la fel se intampla cu relatia noastra, cu partenerul nostru.
Acord rabdarea mea persoanelor importante, lucrurilor importante si, descopar la un moment dat, ca nu am rabdare cu partenerul meu, pentru ca el a devenit "curent electric". El trebuie sa fie, trebuie sa faca, trebuie sa reactioneze mereu asa cum eu am nevoie. Oare sesizeaza cineva egocentismul acestei afirmatii "eu am nevoie"? oare sesizam egocentrismul separarilor, al divorturilor, al certurilor fara sfarsit? Mie mi-a luat foarte multi ani...
Partenerul meu iubit...daca ai vut rabdare sa citesti pana aici (stiu ca ai probleme cu rabdarea la citit :) ), iti spun ca esti la fel de important ca la inceput, ceea ce inseamna ca eu trebuie sa imi gasesc rabdarea aceea pe care o acord lucrurilor importante, sa fiu sincera cu mine in primul rand si apoi cu tine, sa gasesc puterea de a spune cu adevarat "imi pare rau". Fericirea mea nu sta in ceea ce tu faci sau nu faci, ci in ceea ce noi suntem sau nu. Ai dreptul la viata ta, la trairile tale, la deciziile tale. Daca suntem parteneri, trebuie sa cautam mereu sa vedem ce are nevoie celalalt, trebuie sa analizam impreuna, din cand in cand, situatia relatiei, trebuie sarbatorite victoriile impreuna, trebuie gasite strategiile pentru depasirea infrangerilor.

joi, 6 octombrie 2016

Norișorul alb și pufos

Am prins un nor astăzi în mână. Era pufos, era alb, era curat. Era un nor abia născut, deci era un nor curat, neatins de păcatele aerului în care trăia. Norul se născuse într-un mediu curat, sănătos și printre alți mulți nori albi și pufoși. Îi plăcea să meargă cu norii lui frați la adunarea norilor albi și pufoși, iar acolo cântau cântecele orizontului și poeziile razelor de soare. Viața norișorului era frumoasă și liniștită. Era curată și lină. Noi am putea să spunem că era chiar inocentă, însă el nu știa ce este inocența, de vreme ce nu avea cu ce să compare curățenia lui.
L-am lăsat să plece cu ceilalți norișori care se opriseră deasupra capului meu, să se întâlnească cu părinții lor, niște nori mai mari, albi, cu margini ceva mai gri, probabil din cauza ceasului biologic. A fost o zi frumoasă și ne-am luat rămas bun. Speram să mă întâlnesc cu norișorul cel alb și pufos și a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai multe zile la rând am făcut șezătoare cu norișorii, frații prietenului meu norișor și am discutat despre păsări, soare, despre vântul de miazăzi și cel de miazănoapte, despre părinți, despre cântece și poezii. 
Și într-o zi, norișorul a lipsit de la șezătoare. Chiar înainte cu o zi spusese că deja e cam mare pentru astfel de întâlniri și că vrea să își caute viitorul printre nori de vârsta lui. L-am așteptat câteva zile, apoi am renunțat la șezători. Nu mai aveau farmec fără prietenul meu alb și pufos. Au trecut multe zile fără nori. Așa cer senin și singur n-am mai văzut. Era doar albastru, fără cântece, fără poezii, singur și albastru. Câte o pasăre mai brăzda cerul, însă trecea foarte repede, parcă alungată de singurătatea cerului. Ce să fac?, m-am întrebat atunci. Cum să ajut cerul să nu mai fie așa singur? M-am gândit să suflu cât mai tare, poate voi aduce vreun nor. Am suflat și...nimic! M-am pus apoi turcește pe pământ și am început să cânt, poate, poate, cerul se va înveseli. Însă cerul nu de cântecele mele avea nevoie, ci de compania norișorilor, de cântecele și poeziile lor. Trist, m-am gândit și am adormit.
A venit apoi, peste câteva zile un norișor, cam destrămat, peticit și slab și, cu o voce stinsă, mi-a povestit istoria prietenului meu, norișorul alb și pufos. 
Prietenul meu plecase în lumea mare să-și caute un viitor, o familie proprie. Dar, cu cât se îndepărta de familia și prietenii săi albi și pufoși, cu atât se întețea vântul. În felul acesta a ajuns să nu se mai poată împotrivi vântului, care s-a întețit și l-a dus tare departe! Apoi, dintr-o dată, cerul s-a întunecat și o grămadă de nori negri, murdari, cum nu mai văzuse în viața lor s-au ciocnit de el și au strigat atât de tare către el, încât a crezut că nu va supraviețui. Apoi, a intrat într-un vârtej care, la început i s-a părut groaznic, scârbos, chinuitor, dar apoi a început să îi placă, parcă nu mai vroia să scape de amețeala aceea. În vârtejul acela începea să se vadă ba acasă, ba cu prietenii, ba, mai mult, toate i se colorau în față și păreau ireale. Norii cei negri nu mai păreau atât de răi și s-a împrietenit, încet încet cu ei. În mijlocul vârtejului fără oprire și-a găsit chiar și perechea, o norișoară neagră și imprevizibilă. Acum chiar că nu mai vroia să plece. Și totuși, parcă îi lipseau, câteodată numai, prietenii lui atât de albi, stabili și veseli. Prietenii cei noi și negri erau mereu supărați, mereu în mișcare, mereu în vârtej. La un moment dat a obosit și s-a străduit să se depărteze de vârtej. Mai ales că norișoara, prietena lui, prefera compania norilor negri și pe el îl neglija. Doar atunci și-a dat seama cât e de greu să te oprești din mișcarea permanentă a norilor negri. Încet dar sigur, cu durere și cu mare efort, a reușit. Era, în sfârșit liber! Liber să se întoarcă acasă și să spună prietenilor albi și pufoși că acolo, la ei, este cel mai bine. Nici măcar nu și-a dat seama cât de mult se schimbase, până nu a reușit să ajungă la vechea lui familie. 
Când s-a apropiat suficient de mult ca să fie observat, s-a oprit îndurerat: toți vechii lui prieteni stăteau speriați! Adusese cu el, fără să-și dea seama, vântul cel rău. El însuși, nu mai era alb. Era un nor negru și mare! Abia acum avea cu ce să se compare, dar era târziu...
Eram atât de tristă! Am început să plâng. Îmi era dor de prietenul meu, dar îmi era teamă că va aduce ploaia și furtuna și va trebui să mă ascund de el. La fel se temeau și norișorii albi și pufoși, așa că, pe cerul albastru s-au făcut, timp de câteva zile, două tabere. Norul cel negru și mare acum s-a oprit speriat. Norișorii albi și chiar și părinții lor cu capete gri s-au oprit în cealaltă parte, speriați și ei și așteptau. Păreau două armate gata să se lupte, însă nu vroiau asta nici unii dintre ei.
Dintr-o dată, unul dintre norii albi și mari și-a dat seamă că norul cel negru e copilașul său, care se întâlnise cu vântul, cu praful, cu viața. Cu dragoste a plecat și a vorbit cu vântul de miazăzi, apoi cu cel de miazănoapte și i-a rugat să sufle blând și să-i aducă aminte de cântecele și poeziile din copilărie. Și vânturile au ascultat. Toți norii albi au format un cor mare, cu părintele pe post de dirijor și au început să cânte cum n-au mai cântat până atunci, iar vânturile blânde au dus cântecul spre norul negru și mare.
Când a auzit corul norilor albi, norul cel mare s-a emoționat atât de tare, încât a început să plângă și, cu cât plângea mai mult, cu atât se albea mai mult...până când n-a mai rămas pic de negru în el. Tot cerul s-a bucurat, norii lui s-au bucurat, iar eu am râs și am dansat. Îmi regăsisem prietenul!

marți, 13 septembrie 2016

Fericirea - drogul suprem

Când e realitatea frumoasă pentru mine? Care este idealul meu de viață? Care este prima imagina care îți vine în minte acum, când te gândești la o viață fericită?
Cei mai mulți, înainte să se gândească la casă, bani în conturi și mașină luxoasă, prima dată se gândesc la iubire. Dacă vrei să nu te minți singur, asociezi fericirea cu iubirea. Când iubești și ești iubit, toate celelalte pălesc ca importanță. 
Acum, însă, ce înseamnă să iubești și să fii iubit? Ce înțelegem prin ”iubirea care aduce fericire”, pentru că toți vor să fie fericiți, este scopul suprem în viața fiecăruia? Într-o primă fază, faza pe care eu o numesc ”îndrăgosteală”, pentru că termen românesc într-un singur cuvânt nu prea avem, e faza aceea de iubire pasională, creierul se comportă ca și cum ai fi luat droguri. Au existat experimente, creierul a fost fotografiat cu rezonanță magnetică și s-a văzut că în faza aceasta de iubire pasională se activează centrii aceia care ne fac nebuni, iraționali și dependenți de droguri. Deci într-o primă fază chiar suntem dependenți de iubire. Și subliniez ”de iubire”, pentru că de fapt, dezvoltăm o fixație pe cel care ne-a produs starea, deci starea aceasta o urmărim, de fapt, nu persoana. Cine s-ar mai droga dacă ar putea să își producă senzațiile acelea, fără efectele secundare? Deci cine vrea, de fapt drogul? Toți caută efectele, ”fericirea” artificială creată de drog. Revenind la subiect, la început căutăm fericirea provocată de pasiune, nu neaparat persoana care ne-a produs fericirea. De aceea avem tendința de a nu vedea defectele, de aceea, într-o primă fază iubirea e ”oarbă”. Adolescenții ”înnebunesc”, nu te mai poți înțelege cu ei, fug de acasă, vorbesc urât, se comportă irațional. Oameni în toată firea se schimbă peste noapte și fac gesturi sau acțiuni nebunești. Pasiunea dă peste cap chimia organismului. Suntem construiți în așa fel încât să căutăm, până la lipsa rațiunii, fericirea. Și, da, căutăm fericirea, de fapt, nu iubirea neaparat. Cei care se droghează nu iubirea o caută ci fericirea. Câte persoane s-au trezit în relații de termen lung, cu vieți distruse pentru că n-au putut să recunoască pasiunea și să contracareze efectele ei? Pasiunea este folositoare ca și un combustibil, atâta vreme cât este recunoscută, este controlată și folosită, dar poate fi devastatoare dacă o lăsăm să se dezlănțuiască. Relațiile de termen lung au fost acelea care au rezistat după furtuna pasiunii și au reușit să se folosească de pasiune ca de un combustibil de termen lung al relației.
Deci ce este fericirea aceasta? Nu putem vorbi despre ea decât în termenii efectelor ce le produce. Fericirea produce o liniște interioară acompaniată de o bucurie, de un pozitivism, de o seninătate interioară. E senzația aceea că nimic nu mai contează și totuși, toate sunt perfect la locul lor. Căutăm ceva mai mult decât un echilibru emoțional. Căutăm o plenitudine, o împlinire totală, care să dea un sens vieții. De fapt, depresia cea mai mare o aduce exact opusul acestei stări, senzația de lipsă de sens, neîmplinire.
Asa cum avem nevoie de hrană pentru corp, avem nevoie să hrănim nevoia noastră de fericire. De aceea mulți mănâncă dulciuri. Dulciurile eliberează un hormon care ne dă impresia de bună dispoziție, alții se joacă la calculator într-o lume virtuală, alții se uită la televizor, alții beau alcool sau folosesc substanțe halucinogene. Dar trebuie să vedem ce anume hrănește cu adevărat fericirea, ce o aduce la viață, ce o întreține pe termen lung?
Si destul pentru astăzi. E noapte deci...nopate bună!