Tacere interioara

Am luat o pauza ca sa gandesc. Doamne, greu ma lasa in pace oamenii sa stau, sa nu alerg, sa nu ma pierd in multime. Am incercat, in timpul asta care poate parea mult pentru unii, dar scurt pentru mine (6 luni mi s-ar fi parut o vesnicie inainte, acum...mi se pare doar un timp) sa citesc mult, sa simt mult. Am constatat ca e mai usor sa alergi dupa bani si confort. Cred ca de asta toata lumea prefera agitatia zilei. In calmul care se lasa cand nu esti nevoit sa alergi pentru supravietuire ramai doar tu cu tine. Cred ca e greau sa faci asta. Mie mi-a fost greu. Sa stau si sa-mi dau seama de rostul meu...Ciudat e ca stand si reflectand, mi-am dat seama ca nu mi se pare prea imortant care e rostul meu pe pamant. Sunt parte a unui...angrenaj, sunt si eu o rotita mai mult sau mai putin importanta. Pentru cine as putea sa fiu importanta? Pentru copiii mei, pentru familia mea...si cam atat. Dar cea mai importanta sunt eu pentru mine. Nu pot face nimic fara sa fiu si eu prezenta in ceea ce fac. Cred ca asta se cheama sa pui suflet in ceea ce faci. Serviciu, timpul liber, gatitul, cititul, reflectiile de seara, dinainte sa adorm...toate le pot face hai sa spun mai bine, daca sunt si eu prezenta. Cred ca orice lucru care devine o rutina trebuie schimbat. Une e rutina, nu mai e omul, nu mai e sufletul prezent. Asta nu cred ca e foarte important pentru restul lumii, dar trebuie sa fie important pentru cel care intra in rutina. Rutina elimina putin cate putin din spiritul nostru. Chiar ma gandeam intr-o zi, stand si asteptand un tramvai care sa ma duca aiurea. Ma gandeam ca materia e cea care evolueaza, imbatraneste si moare. Sufletul e cel care se imbogateste pe parcurs ce materia evolueaza, iar spiritul e cel care trebuie pastrat intact. E cel care vine si cel care se va duce, luminat de suflet. Daca intram in rutina, nu avem cum sa imbogatim sufletul, nu putem lumina spiritul.

Eu am luat o pauza, asta pentru inceput. Voi incerca sa vad ce inseamna acel "altceva" pentru mine.

Doar cuvinte...

Nu stiu daca mai am ceva sa imi spun. Am din ce in ce mai putina vreme sa vorbesc cumine, iar atunci cand am vreme, constat ca nu mai vreau. Ce as putea sa mai spun? Ma afund in mocirla de zi cu zi si ma incapatanez sa privesc spre cer. De fapt, daca ma gandesc mai bine, de multa vreme nu ma mai uit la cer. Nu astept nimic, de la nimeni, de nicaieri. Cerul e in noi, de fapt si noi suntem cei care gasim sau nu solutiile problemelor noastre. Nu ma mai uit in alta parte si nu astept interventii miraculoase. Orice problema are o solutie. Nu exista "nu pot", ci doar "nu vreau", iar atunci cand te lupti cu viata si cu sanatatea ta, "nu mai pot" inseamna ca nu mai depinde de tine sa traiesti mai departe. Toate deciziile, modul tau de viata si de a actiona te-au dus la sfarsit si nu cerul sau fortele raului. Si cerul si fortele raului sunt in noi, degeaba cautam vina in alta parte.

Si totusi, nu am descoperit scopul trudei zilnice. E drept, am toata viata sa aflu. Incerc sa invat din tot ceea ce imi iese in fata si tot ma gasesc nepregatita la multe dintre intamplarile vietii. Poate ma judec prea aspru, poate ii judec si pe ceilalti prea aspru (oamenii, cu siguranta sunt mai buni decat ii vad eu)...poate pur si simplu n-ar mai trebui sa judec. Sa fii surd, orb si mut e, de cele mai multe ori, modul cel mai sigur de supravietuire. Insa nu stiu daca eu vreau sa supravietuiesc oarba, surda si muta. Vreau sa vad, sa aud si sa pot spune. Macar mie sa imi spun, nu?

Sa vedem, sa auzim, sa avem ce spune. Si, pana la urma, constat totusi, pe zi ce trece, ca nu mai am ce spune. Ma plimb printre niste oameni care sunt prea ocupati sa alerge dupa hrana zilnica, prea inrobiti de munca si supravietuire ca sa mai vada ceva in jur. De parca suntem o haita de lupi fugind dupa prada. Banii, mancarea, caldura, confortul sunt tot ce mai conteaza zilele aceastea. Ne vom trezi, dupa ani de alergat, ca am trait degeaba. Ca n-am invatat nimic, prea ocupati fiind cu supravietuirea, ca n-am descoperit ce ne face pe noi oameni si de ce respiram. Sunt si alte lucruri cu mult mai importante in scurta noastra existenta. Pana la urma ce e al nostru in ultimele clipe? Ce luam cu noi, in cazul ca avem unde lua ceva cu noi? 

Cine se afla langa tine acum? Ce gandeste? Cum se descurca?