Am sa spun oficial ca am acceptat o provocare de 30 de zile, treizeci de zile in care sa scriu ceva in fiecare zi. Nu m-am hotarat inca daca o voi face dimineata cu o cafeluta, inainte sa ma duc la servici sau o voi face seara in varful patului cu laptopul in brate, ca o sinteza a zilei. Dar, ideea e ca o voi face. Deja am gasit 100 de motive pentru care sa nu o fac...Mie personal, mi-e foarte greu sa-mi ordonez gandurile si sa scriu constant. Daca imi place? Da! Este, poate, singurul mod in care gandurile mele se ordoneaza si capata sens: atuni cand trebuie sa le scriu. Cuvintele ies natural, intr-o ordine fireasca si pe rand, nu toate o data, cum fac cand gandesc. Prea multe idei imi asalteaza mintea, de multe ori si nu-mi dau pace. Au fost zile in care a trebuit sa iau caietul si pixul, sa scriu ce aveam in minte ca sa se ordoneze, sa ma calmez si sa-mi aduc aminte tot ce m-am gandit poate, o zi sau mai multe zile la rand. Agendele si caietele mele stiu cat sun de dezordonata in gandire! Am vreo 4 agende si vreo 3 caiete in care nici macar n-am scris foaie cu foaie ci, aiurea, la inceput, mijloc, la sfarsit sau pe coperta. Clar, trebuie sa ma organizez!
Gata, m-am confesat! Despre ce gandesc asa haotic? Despre toate, despre orice. In general, problemele existentiale sunt cele care dau cel mai mare haos in cap. Cele mai multe dureri de cap le am de la "de ce" si "cum". Nu prea ne intelegem noi trei! Eu nu le suport, nu-mi place de ele, dar ele ma tot cauta. De ce ma cauta, nu stiu! Uite ca un 'de ce' s-a strecurat din nou...
Deci, ce trebuie sa fac sa fiu mai organizata in gandire? Eu mi-am zis ca, daca asta ma ajuta, atunci in fiecare zi trebuie sa scriu ce-mi trece prin cap si apoi sa vad daca am ce organiza...Cel putin, daca e scris, nu ma mai bate atata la cap. Apoi, probabil, va trebui sa-mi organizez viata mai bine. La capitolul asta deja am facut schimbari majore, iar cele de detaliu urmeaza. Ce m-o fi apucat, nu stiu, poate e vreo criza de varsta sau poate febra sfarsitului de an, dar inceputurile de drum sunt, intotdeauna, entuziasmante penru mine. Intotdeauna mi-a placut inceputul de drum: ai vise, ai o idee incotro te indrepti dar posibilitatile sunt nesfarsite inainte. Exista o prospetime in fiecare inceput si un zvon de mai bine. Un inceput e ca o primavara, devreme, cand totul e inca gri in jur, pentru ca zapada s-a dus si a lasat in urma mizerie. Dar cand ti se pare totul atat de...murdar, noroios si pustiu incepi sa zaresti culoare: muguri verzi in copaci, papadii galbene in iarba inca reavana. Totul in jur pulseaza a viata. Ai ras vreodata cu un copil care si-a murdarit nasul de la papadia galbena?...
Imi plac inceputurile, dar drumul ma oboseste, iar sfarsitul ma sperie. Poate eu asta caut mereu: inceputuri. Pana si moartea imi pare, mai nou, doar un nou inceput.
Deci...am 30 de zile in care, de fapt, pot sa ma bucur de un nou inceput. Azi a fost prima zi si era sa renunt, maine va fi o noua zi. Nu stiu daca va fi dimineata sau seara, dar sper sa ma reintalnesc cu tastele pentru inca o zi din noul inceput. Noapte buna, pentru ca noaptea, nu-i asa, e cel mai bun sfetnic...
*************************
Ziua a 2-a
Daca nu a trecut de ora 12, inseamna ca e tot azi, deci e a doua zi de provocare. Ceea ce am realizat azi e ca, daca voi vrea sa scriu in fiecare zi va trebui sa fiu mai...prezenta in ziua mea: sa vad ce se imtampla, sa vad ce simt, cum reactioneaza altii, sa analizez ziua, sa ma analizez pe mine, nu doar sa las ziua sa treaca cu bunele si relele. Poate in felul asta voi fi mai...prezenta in viata mea. Am mai observat ca va trebui sa citesc mai mult. Daca vreau sa scriu nu se poate sa nu citesc. Deocamdata ma preocupa un subiect anume, dar despre asta, voi scrie cu alta ocazie, deocamdata ma documentez. E grea documentarea si, cel putin deocamdata, e o provocare pentru credinta mea. De fapt, ziua de azi a fost o provocare pentru credinta mea. Incepand cu toate scrierile stiintifice nepartinitoare despre religie si credintele lumii si terminand cu forumurile unde "crestinii" de toate religiile isi dau in cap cu mai multa sau mai putina blandete. Ce am putea sa asteptam de la necredinciosi daca noi intre noi ne mancam? Nu conteaza ca suntem de acord in marile aspecte ale religiei crestine, ne impotmolim in amanunte pentru care suntem in stare sa ne dam in cap, sa nu ne vorbim ani intregi, sa ne privim batjocoritor si avem impresia ca suntem persecutati pentru credinta noastra. Ne ascundem dupa vorba ca "nimeni nu e intelept in tara lui, in familia lui" ca sa fim mai interesanti si scoatem rautati din inima si de pe buze cand vorbim despre cei care nu sunt de acord cu noi. Atat de multa rautate se afla improscata in discutiile dintre "crestini"! Mi-e foarte greu sa ma uit pe forumurile acestea de discutie care n-au de-a face cu invataturile lui Cristos, clar! Dar voi continua cu o doza de masochism sa urmaresc subiectele care ma intereseaza.
Ei, ceva am scris. N-am promis ca va fi ceva important sau interesant sau amuzant sau profund. Am zis ca voi scrie si am scris...Nici nu pot sa fiu profunda la 11 si un sfert noaptea, deci acest aspect va trebui sa il remediez: cred ca as putea scrie mai bine dimineata, cu capul limpede.
Una peste alta, chiar daca partea cu cititul forumurilor a fost frustranta si a nasacut multe dileme...spirituale, ziua a fost minunata in familie! Asa sunt, in ultima perioada, sunt zilele mele. Chiar cred ca traiesc cea mai buna perioada a vietii mele si, in afara de o casuta cu o mica gradina, n-as putea sa-mi doresc nimic in plus. Fericirea vine din interior, insa doar daca faci destula curatenie. Lumina ce da fericire e ingropata sub mult noroi...
****************
Ziua a treia...
N-am crezut ca ajung ziua a treia si, de fapt, era sa o ratez. Daca nu ma apuca o nostalgie de ora 11 si jumatate noaptea, nu-mi aduceam aminte ceea ce mi-am propus si mi-am promis. Poate pentru ca a fost o zi mai agitata, iar finalul, linistirea agitatiei aduc, de multe ori, tristete, in cazul acesta mai putin decat o tristete, nostalgie. Un parfum al anilor trecuti a suflat pe la mine prin camera si mi-am adus aminte de vremuri fericite, fara ganduri, alaturi de fratele si sora mea. Am fost un trio formidabil! Casa de nebuni era la noi acasa atunci cand ne porneam la joaca! A fost o relatie foarte apropiata si, in mare parte s-a pastrat. Oare cati pot spune aceleasi lucruri despre relatiile din familiile lor. Atat de multe persoane au familii defecte, relatii stricate. Atat de multa violenta, incrancenare sau indiferenta intre oamenii care ar trebui sa se sustina reciproc, sa isi stie cele mai mari bucurii si cele mai adanci caderi! Eu ma pot pierde minute in sir in amintiri, pot sa imi aduc aminte betonul pe care paseam in curte, ii stiu crapaturile, pentru ca vara urmaream de multe ori familiile de furnici. Imi aduc aminte roua de dimineata de pe iarba, pentru ca imi placea sa ies cu picioarele goale afara, la inceput de zi, in vacante. Imi aduc aminte de siguranta ca sunt aparata, pe care o simteam cand ieseam cu fratele meu in curte si hintile le mai tin minte. Am iubit sa ma dau cu hinta si sa privesc cerul. Cred ca stateam ore inregi dandu-ma in leagan si privind norii. O lume intreaga imi imagineam traind pe nori. Palate, printi, printese, le vedeam si incercam sa imi inchipui povestea din nori. Poate din cauza asta am ramas cu capul in nori si inca incerc sa imi aflu povestile din lumile acelea. De fapt, cateodata, asa ca acum, lumea mi se pare magica si, daca o caleasca-dovleac ar opri in fata blocului sa ma duca la bal, mi s-ar parea perfect normal. In lumea magica, lucrurile bune pot sa se intample si se intampla. Imi place lumea din norii mei. De ce ne agitam atat? De ce alergam atat dupa lucruri? De ce nu stam mai mult cu cei dragi in lumile noastre? Fiecare are o lume in care se simte bine, se simte aparat, se simte fericit. E important sa stim cum sa stam cat mai mult in lumea magica, atunci cand toate in jur se agita. Mie mi-e de ajuns sa-mi aduc aminte de betonul de pe cararea din curte, de roua de dimineata pe picioarele mele sau de hinta din curte...
************
Ziua 4 si ziua 5 au disparut din calendarul provocarii pentru ca, efectiv n-am avut cand sa scriu. Au fost zile maraton care s-au sfarsit dupa miezul noptii. Au trecut. Acum e ziua a sasea si m-am reintalnit cu tastele pentru cateva minute. Ce vreau sa zic azi? Ce as avea de marturisit? Viata este o alergatura pentru majoritatea dintre noi. Pentru altii este un efort de trecere a timpului. Pe mine maratonul acesta nu ma deranjeaza. E adevarat, ma oboseste, dar nu ma deprima, ma face sa ma simt bine, ca si cum ziua a avut un rost, eu mi-am facut datoria. Suntem milioane de oameni care privim viata in milioane de feluri. Suntem universuri in miscare, care ne intersectam din cand in cand. Lasam roiuri de stele unii in altii, distrugem planete, poate punem samanta de viata. Alteori aducem nori, starnim furtuni sau udam solurile fertile. Dar, in esenta, traim viata in interiorul nostru. Indiferent de ceea ce iese la suprafata, indiferent de interactiuni, la esenta, viata mea e unica, singura si chiar singuratica. Nu pentru a nu as avea prieteni, caci am, nu pentru ca n-as avea familie, pentru ca am, nu pentru ca nu as avea viata sociala, pentru ca am ci din cauza faptului ca toate trairile mele sunt ale mele. Niciodata nu voi sti daca tu ai exact aceleasi trairi ca si mine, la acceasi intensitate, acelasi procentaj de sentimente mixate in aceleasi imprejurari. Ma gandesc ca, daca sentimentele s-ar putea cuantifica si masura stiintific, trairile noasre ar fi o alta amprenta unica, dovada a unicitatii noastre. Sunt singura in Universul acesta care sa am toate trasaturile pe care le am eu, cu acest ADN, cu aceste defecte, cu aceste amprente si cu aceste trairi. E...ciudat sa ma gandesc la faptul ca sunt singura construita asa. De ce suntem unici? Avem tendinta inascuta de socializare.
Chiar daca nu toti stiu sa relationeze, in schimb toti au nevoie de socialzare. Avem nevoia sa ne integram, sa nu ne simtitm singuri si totusi, am fost creati unici. E un lucru mare. Incerc sa cuprind pe de-a-ntregul acest adevar si mi se pare ca ma face sa ma simt...bine. Cred ca nimeni nu va fi in stare sa traiasca viata la fel ca mine, dar nici eu nu voi putea trai viata altuia. Interactionam, ne influentam, ne amestecam, dar niciodata pe deplin. Suntem ca si apele marii ajunse in ocean. Impreuna formeaza oceanul, dar, de fapt, niciodata nu se amesteca. Din afara privit, oceanul este o intindere imensa de apa omogena. Dar cei care au studiat oceanul au putut observa apele care nu se amesteca. Cine ma priveste pe mine poate sa vada o persoana ca oricare alta. Toti suntem oameni. Nu ies cu nimic in evidenta. Dar cine are rabdare sa cerceteze indeaproape va vedea ca am putin din mama si tata, ca ideile fratelui meu se regasesc in multe din ideile mele, ca felul de a ma purta in multe situatii l-am imprumutat de la sotul meu, ca sunt copilaroasa ca baietii mei, ca am ticurile verbale ale prietenei mele. Dar nu sunt niciuna dintre persoanele acestea. Am adunat de-a lungul timpului fragmente, care s-au amestecat in mine, dar sunt in plus de toate aceste fragmente, eu. Singura, unica, irepetabila. Sunt un moment in timp si spatiu, sunt un impuls de viata.
Postări
