Timpul pe care-l credem

Timpul e o dimensiune esentiala a vietii noastre. E lucrul pe care il cunoastem, il stim si il acceptam, il credem, chiar daca nu-l putem vedea, nu il putem pipai, nu ne putem folosi simturile limitate ca sa-l studiem. Credem in timp pentru ca isi lasa pecetea asupra noastra in mod vizibil. Tot ce nu putem analiza cu simturile noastre sau ceea ce nu putem masura, compara, asocia, nu exista pentru noi. Timpul, in schimb, il acceptam... Si totusi...timpul exista? Timpul exista pentru ca ne-am fixat noi repere. Acum e zi, imediat e noapte. Daca nu ar exista timpul, unde s-ar duce tot ceea ce facem noi? M-am nascut, am crescut, am imbatranit. Toate acestea le-am facut trecind prin viata. Acest lucru imi demonstreaza existenta timpului? Sau imi demonstreaza existenta "existentei" mele? S-a demonstrat mai mult sau mai putin stiintific ca timpul se poate curba, ca ar putea exista calatorii in timp tocmai pentru ca timpul este o dimensiune.Logica mea spune ca, de fapt, timpul si spatiul nu exista, in afara noastra. (unii ar spune ca logica mea e cam intortocheata:)) Spatiul si timpul exista pentru ca existam noi, fara mintile noastre ele n-ar reprezenta nimic.

E ciudat cum am gasit noi raspunsul cel mai convenabil pentru problema imbatrainirii. De ce imbatrinim? Pentru ca trece timpul. De fapt, imbatrinim pentru ca trecem, imbatranim pentru ca...nu exista incinta adiabatica, deci pierdem putin cate putin din energia noastra vitala. Imbatranim pentru ca suntem facuti din materie, iar materia se degradeaza. Materia se naste, traieste si moare, indiferent de timp, indiferent de spatiu. Si atunci de ce credem in timp?