Cu mult drag...

Am fugit o viata intreaga de matematica. Nu mi-a placut. Mi s-a parut ca e mult prea complicata pentru ca prea despica firul in patru pana cand te pierde in detalii. Acum, insa, trebuind sa il ajut pe baiatul meu la tema de matematica, am realizat un lucru cel putin frumos. Eu am zis atunci ca e un lucru fantastic. Matematica te ajuta, de fapt, sa iei fiecare lucru la timpul lui, sa-l inveti in fiecare detaliu, iar, mai apoi, sa-l aplici la urmatoarele operatii, pe care, apoi sa le dezvolti, facand operatii mai complexe, din ce in ce mai complexe. Si mi-am dat seama, ca, daca am invata matematica la vremea ei, sau, mai mult, daca cine ne invata matematica ne-ar explica de ce e asa de importanta, poate ca n-am mai fugi de ea.

De cand te nasti si pana mori - inveti. Incepi de la lucruri simple, elementare, cele care te tin in viata, ca sa poti face altceva. "Altceva" acesta inseamna sa inveti tot timpul lucruri in plus care sa te ajute sa faci lucruri din ce in ce mai complexe. Daca ai sarit de o lectie de viata, daca n-ai reusit sa inveti din fiecare pas pe care l-ai facut in viata, urmatoarele drumuri pe care le urmezii sunt gresite. Dar, chiar si asa, poti reveni si poti intelege ce ai gresit si sa o iei pe drumul cel bun. La fel ca si matematica. Nu poti face operatii complexe, daca nu le stii pe cele elementare. Dar, daca gresesti sistematic, te poti intoarce si poti invata ceea ce nu ai reusit sau nu ai vrut sa stii de prima data - poate pentru ca ti se parea pierdere de vreme sau pur si simplu gaseai altceva mai interesant de facut - si poti corecta ecuatia. In realitatea de zi cu zi ecuatia e viata ta. O poti oricand corecta, atata vreme cat stii ce ai gresit. Altfel, continui sa fii sau chiar sfarsesti fiind o ecuatie gresita.

Invata din matematica sa iei fiecare lucru la timpul lui, sa intelegi fiecare zi cu ceea ce iti aduce. Invata sa mergi mai departe cu fiecare zi, nu fugi de suferinta, pentru ca ea e cea care te face mai atent la detalii. Din suferinta, spre deosebire de fericire, vrem sa iesim cat mai repede, deci suferinta ne ajuta sa cautam solutii. Insa invata din matematica sa cauti solutiile pas cu pas, meticulos, pornind doar de la ce stii si la ce poate duce ceea ce stii. Raspunsurile corecte in matematica nu vin sarind de la o rezolvare la lata, fara nicio baza. Nu incerca sa scapi de o etapa a vietii doar pentru ca este grea. Fiecare etapa ne invata ceva, invatatura pe care o putem folosi mai departe. Nu te pierde in suferinta, priveste-o ca pe o lectie, ca pe un lucru care te ajuta sa cauti mai adanc, sa gasesti mai repede solutia mai buna pentru tine.

Fata in fata cu mine

Iubeste-te pe tine insuti. Este o vorba, un indemn greu de urmat. Suntem atat de obisnuiti sa ne fim exteriori, incat rare ori reusim sa mai fim cu adevarat interiori. Eu sunt obisnuita sa vorbesc cu cineva in gandurile mele, explic tot timpul ceva, cuiva din capul meu. Cateodata vorbesc cu un prieten, cu tatal meu sau cu cine stiu ca ma asculta sau as vrea sa ma asculte. Am incercat, insa, zilele trecute, un experiment interesant: am incercat sa vorbesc cu mine. Am incercat sa ma intreb ce mai fac, cum ma simt cu adevarat, ce as vrea sa discut cu mine. Dintr-o data m-am simtit jenata. Ca si cum ar fi trebuit sa dicut cu un necunoscut, in pielea goala. Mi-am dat seama ca nu era o senzatie placuta sa vorbesc astfel cu mine. Dar de ce ma simt atat de jenata , de ciudata, incercand sa vorbesc cu mine? Mi-am dat seama ceva mai tarziu ca nu-mi place, de fapt, foarte mult de mine. Adica, d ce sa discuti cu cineva care deja le stie pe toate si care, in cel mai bun caz, vrea sa isi impuna punctele de vedere?
Eu, de fapt, vorbind cu ceilalti in gand, gasesc argumente pentru mine sau justificari pentru ideile sau actiunile mele. Sa vorbesc eu cu mine ar trebui sa recunosc, de fapt, ca nu stiu de fapt ceea ce argumentez, ca vorbesc mult, ca sunt groaznic de nesigura, ca mi-e jena atunci cand ma dau drept curajoasa, ca sunt mult mai slaba decat imi place sa ma stie restul. Sa vorbesc cu mine inseamna sa ma privesc si sa ma accept. Rareori stam de vorba cu cineva pe care nu-l acceptam si, mai ales, nu impartasim intimitati celui pe care nu-l acceptam.
In acel moment mi-am pus intrebarea: cu ce sunt eu mai rea, mai prejos, decat prietenii cu care vorbesc in gand, pe care i inteleg si le accept defectele? Am incercat apoi sa vorbesc privindu-ma in oglinda. Prima reactie? M-am simtit caraghioasa. Urmatoarea reactie? Mi-am dat seama ca nu vreau sa vorbesc cu o imagine, ci cu mine, cea din interior. Iar atunci m-a apucat o nesfarsita mila pentru felul in care am tratat pana acum persoana aceea, atat de aspru, mult mai aspru decat pe oricare dintre cunoscuti. M-am simtit si victima si calau si mi-am dat seama ca am aceleasi drepturi fata de mine ca toti prietenii mei. Pot sa ma privesc cu intelegere pentru defectele mele si ma pot accepta cu rele si cu bune. E drept, inca ma simt de parca as vorbi oamenilor in pielea goala, dar e un inceput. Cel mai important e ca am descoperit ca nu ma simt singura. Intotdeauna ma voi avea pe mine: puternica in exterior si vulnerabila in interior, la fel ca orice fiinta umana.
A fost un exercitiu greu pe care ar fi bine sa-l incerci si tu. Iertarea si intelegerea incep din interior.