Puzzle-ul meu

Am o viata plina. Am o viata cum , probabil, multi si-o doresc. Am copii frumosi, am un iubit perfect, am unde sa stau, am cum sa-mi castig existenta. E drept, n-am conturi grase, dar daca e liniste, pace si iubire in familie, banii nici macar nu intra in discutie.
Si totusi... Sunt singura in fata mea, sunt singura in cautarile mele. De cand eram mica simteam ca doresc ceva, fara sa pot preciza ce. De atunci a inceput cautarea mea. Putin cate putin am adunat bucati de puzzle ca sa-mi dau seama dupa ce tanjeste, de fapt, sufletul meu. N-am fost crescuta in credinta. In nicio credinta. Pentru mine Dumnezeu era un mosulet cu barba alba, cam glumet, care facea multe chestii pe care eu nu le intelegeam. Credinta a venit la mine intr-o pauza, la scoala, pe clasa a 6-a, cred. Era o zi calduta, de toamna, insorita. II multumesc prietenei mele de atunci, Daniela, ca mi-a adus-o in viata.

Am purtat cativa ani credinta, in forma ei pura si neiscoditoare. Si viata era simpla si frumoasa... Dar Dumnezeu ne-a dat si minte, nu doar suflet. Nu stiu cand si unde s-a pierdut credinta mea frumoasa de clasa a 6-a. Ani de zile mi-am inchis ochii si urechile, iar mintea mea a refuzat sa asculte ce spunea sufletul, pentru ca nu intelegea. Dar sufletul meu tanjea. Am cautat bucatile mele de puzzle in filozofiile orientale. Am luat din fiecare ceva care imi mai linistea sufletul, care mai raspundea la o parte din intrebarile mele. Apoi si aceste raspunsuri au fost aiurea. Nu le-am mai vrut, nu le-am mai inteles, nu le-am mai acceptat. Sufletul meu vroia altceva. Am inchis din nou ochii si urechile si am asteptat ca lumea sa devina materiala, ca eu sa fiu salvata de infernul cautarii in intuneric. Am asteptat sa am marea revelatie: ca materialul e tot ceea ce conteaza, ca ne nastem, imbatranim si murim si ne dam tributul nostru Pamantului care se va intregi si va fi mai fertil primind trupul nostru.

Si cat de departe am fost...Cand m-a lovit credinta din nou a fost total neasteptat. Intr-adevar credinta doare. Cand o vezi in fata, credinta arde. Am plans o saptamana citind Biblia. O mai citisem si mi se parea o carte aiurea, cu multe idei care se contrazic, cu multi profeti pacatosi, cu un Dumnezeu care actioneaza, simte si se poarta de parca ar fi om si nu Cel Necuprins, cu un pacat primordial pe care nici in ziua de azi nu-l pot cuprinde pe de-a intregul. Cand am citit-o din nou, parca era alta carte. Avea atatea din raspunsurile pe care le-am cautat zeci de ani. O deschid acum si de fiecare data mai inteleg cate ceva, iar atunci cand nu inteleg o inchid si reiau zilele urmatoare si, culmea, inteleg din nou ceva. Credinta m-a ars si inca ma arde. Inca sunt departe de ceea ce as putea sa fiu, de ceea ce ar trebui sa fiu, dar cel putin am vazut Calea. Inca ma copleseste tot ce mi se intampla si poate ca pana la moarte nu voi scapa de sentimentul asta, dar cel putin puzzle-ul meu s-a intregit, nu mai am nevoie de alte indicii.

Iubirea nu-i un imprumut cu dobinda

Mai multi tineri se intilnesc aproape zilnic si se distreaza impreuna. Sunt frumosi, sunt veseli si se simt bine impreuna. Se vede de la o posta. Toata lumea isi poate da seama ca sunt prieteni. Si-au pus tot felul de porecle si isi cunosc problemele, dar mai ales, isi cunosc unul altuia pasiunile. La un moment dat, insa, intr-o zi in care nu toata lumea e bine dispusa, cineva zice ceva, spiritele se incing si se isca cearta. Cu atata televizor, internet si jocuri video, tuturor li se pare normal ca la o jignire trebuie sa se raspunda cu o bataie. Dar o bataie aduce o alta suparare, o alta jignire si o alta bataie. Tinerii sunt acum impartiti in doua tabere, ies afara cu grija si ocolsesc drumurile principale, isi pregatesc planuri de aparare sau atac, vorbesc despre tehnici de lupta si aparare, fetele lor sunt incruntate, veselia a disparut. In cine te mai poti increde?

Zi de zi mergem pe drumuri cu fetele incruntate, de parca toti vecinii, toate cunostintele, toti colegii ne-ar fi dusmani. De parca am fi impartiti in tabere si ne-am pregati de lupta: angajatii cu angajatorii, vecinii de la parter cu cei de la etaj, sau cu cei de alaturi de noi, clientii cu vinzatorii si pietonii cu posesorii de automobile. Spunea Cosbuc ca viata e o lupta, deci sa ne luptam cu ea. Dar asta nu inseamna ca suntem zi de zi sub asediu, ca orice zi e o alta zi de lupta, ca zilele au numai nori iar viata are numai incercari de care trebuie sa ne temem. Ne-am obisnuit de prea multa vreme sa ne tot luptam cu un inamic invizibil, cand singurii inamici suntem doar noi pentru noi. Pana la urma ce ne costa sa spunem o vorba buna dimineata sefului nostru, sa-l intrebam cum se simte? Sau sa vorbim frumos cu vinzatoarea incruntata de la magazin, ingropata in prea multa grija de a nu gresi ceva...Ce ne costa sa ne cerem scuze de la prietenul pe care l-am jignit fara sa vrem sau care, poate, s-a suparat fara rost, dar s-a suparat? De ce este asa de greu sa vedem ca ziua poate fi frumoasa si cu nori, ca toamna poate fi minunata, chiar daca nu mai e cald si soare, ca iarna e grozava, chiar daca e atat de frig? Soarele si caldura vin din interior. Nu putem darui iubire celor din jur, daca noi nu stim iubi. Nu putem cere iubire neconditionata, daca noi nu putem iubi neconditionat.

Tinerii de la inceputul povestii sunt tinerii de la mine de la bloc. La fel ca ei sunt multi. Prea multi tineri gravi se plimba seara pe strazi. Prea multi tineri nu stiu ce inseamna prietenia, nu stiu sa dea din suflet fara sa astepte sa primeasca. Si totusi, mai au o sansa sa nu ajunga ca parintii lor, care se tem sa mai spuna o vorba buna. Pentru ca parintii lor au fost de prea multe ori raniti. Au dat de prea multe ori din prea plinul sufletului lor, asteptind mereu sa primeasca la fel. Atunci cand daruiesti iubire, asteptind sa primesti la fel inapoi, inseamna sa imprumuti, de fapt. Iar cel caruia i-ai imprumutat s-ar putea sa nu poata da inapoi datoria. Daca pretinzi iubirea inapoi, atunci, oricum, vei avea de suferit, pentru ca datornicul ramane iarasi fara ea. Ori ai tu toata iubirea, ori cel caruia i-ai dat-o, niciodata amandoi. Iubirea nu-i un imprumut de la banca. Nu o dai ca sa astepti inapoi cu dobinda. Nu-i un credit de nevoi personale. E o hrana a sufletului de care toti avem nevoie si pe care o putem darui fara sa ne fie teama ca nu vom mai avea destula pe ziua de miine.

Sa-l intelegi pe cel de linga tine e o forma de iubire, pe care o poti darui, fara sa o astepti inapoi. Noi toti suntem oameni, cu problemele de zi cu zi. La fel e si seful, la fel si vinzatoarea, la fel si soferul sau pietonul, chiar si vecinii. Fiecare isi duce crucea in felul sau.

Povestea cu tinerii se poate incheia si frumos. Unul dintre tineri isi da seama ca e pacat sa se certe. Atunci cand greseste un prieten, ce dovada mai mare de iubire poti darui decat sa incerci sa indrepti gresala, sa-ti intelegi prietenul si sa-l ajuti sa inteleaga si el ca a gresit, sau pur si simplu sa-l accepti asa cum e? Unul dintre tineri spune o gluma, toti se distreaza, isi dau miinile si se distreaza din nou. Si restul nu mai conteaza.

Intrebari

Scrii atunci cand ti-e sufletul prea plin. Canti atunci cand sufletul ti-e prea plin. Pictezi atunci cand ti-e sufletul prea plin. Cat de multe trebuie sa aduni in suflet ca s a il declari plin? Care e dimensiunea sufletului ca sa il putem declara plin? Imi canta sufletul de bucurie…Mi-e plin sufletul de amaraciune…Ma doare sufletul pentru ca…Sufletul poate fi plin? In suflet se aduna emotiile si sentimentele noastre? Atunci de ce tratam psihicul pe care il localizam in cap, cand sufletul e prea plin? Si unde este sufletul ca sa il putem trata cand e bolnav? Daca exista, atunci, probabil ca se supune regulilor la care ne supunem si noi. Se naste o data cu noi, traieste, imbatraneste si moare, asa cum tot ce exista o data cu noi se naste imbatraneste si moare. Si daca sufletul noastru se naste o data cu noi, cat e de mare, cat incape in el, ca sa nu il umplem la refuz? Si care sunt criteriile dupa care analizam un suflet? Spunem despre o persoana ca are un suflet rau…de ce? Pentru ca gandeste urat si actioneaza urat? Asta inseamna ca sufletul se afla, din nou, in creierul nostru?... pentru ca el emite gandurile, el le pune in actiune si le transforma in fapte. De ce un suflet este bun sau rau? Dupa ce criterii il judecam?

Timpul pe care-l credem

Timpul e o dimensiune esentiala a vietii noastre. E lucrul pe care il cunoastem, il stim si il acceptam, il credem, chiar daca nu-l putem vedea, nu il putem pipai, nu ne putem folosi simturile limitate ca sa-l studiem. Credem in timp pentru ca isi lasa pecetea asupra noastra in mod vizibil. Tot ce nu putem analiza cu simturile noastre sau ceea ce nu putem masura, compara, asocia, nu exista pentru noi. Timpul, in schimb, il acceptam... Si totusi...timpul exista? Timpul exista pentru ca ne-am fixat noi repere. Acum e zi, imediat e noapte. Daca nu ar exista timpul, unde s-ar duce tot ceea ce facem noi? M-am nascut, am crescut, am imbatranit. Toate acestea le-am facut trecind prin viata. Acest lucru imi demonstreaza existenta timpului? Sau imi demonstreaza existenta "existentei" mele? S-a demonstrat mai mult sau mai putin stiintific ca timpul se poate curba, ca ar putea exista calatorii in timp tocmai pentru ca timpul este o dimensiune.Logica mea spune ca, de fapt, timpul si spatiul nu exista, in afara noastra. (unii ar spune ca logica mea e cam intortocheata:)) Spatiul si timpul exista pentru ca existam noi, fara mintile noastre ele n-ar reprezenta nimic.

E ciudat cum am gasit noi raspunsul cel mai convenabil pentru problema imbatrainirii. De ce imbatrinim? Pentru ca trece timpul. De fapt, imbatrinim pentru ca trecem, imbatranim pentru ca...nu exista incinta adiabatica, deci pierdem putin cate putin din energia noastra vitala. Imbatranim pentru ca suntem facuti din materie, iar materia se degradeaza. Materia se naste, traieste si moare, indiferent de timp, indiferent de spatiu. Si atunci de ce credem in timp?

Drumul spre intelepciune

Intelepciunea… Cat de greu e drumul catre ea? Oare intelepciunea insemana, implicit si fericire? Iar daca e sa ne gandim la antagoniusmele care ne guverneaza viata, atingerea fericirii presupune trairea unei intense suferinte? Ca sa ajungem la intelepciune, deci, trebuie sa suferim? Intelepciunea, in viziunea mea, este lumina mintii si a sufletului. O minte luminata e o minte inteleapta. Iar mintea, pentru un om de rand, nu se lumineaza peste noapte. Pentru a ne lumina mintea trebuie in primul rand sa ne deschidem ochii si urechile. Sa scapam de dogme, de reguli, de preconceptii. Sa ne trezim intr-o dimineata si sa privim ziua prin ochii si mintea unui copil. Intotdeauna cand mi s-a spus sa privesc viata prin ochii unui copil m-am gandit mai degraba la inocenta, la joc. Nu m-am gandit sa sterg din minte ceea ce stiam deja despre lume si sa incerc sa o descopar din nou. Sa privesti un copac, lasand la o parte toata informatia pe care ai inmagazinat-o de-a lungul timpului despre copaci, poate fi un lucru tare complicat. Dar sa reusesti sa privesti un copac ca si cum l-ai vedea pentru pima data poate fi un exercitiu extraordinar.

De multe ori, pentru a intelege de ce ni se intampla ceea ce ni se intampla, trebuie sa privim lucrurile fara prejudecati. Ca si cum am analiza copacul pentru prima oara. Si pentru asta, avem nevoie de intelepciune: intelepciunea de a scapa de capcanele propriei minti, de a ne detasa de propriile prejudecati, de propria judecata a binelui si a raului. Sa judecam o situatie care ne implica cu intelepciune presupune sa stim ca nu suntem singurii care avem de suferit. Trebuie sa stim ca orice facem se rasfrange si asupra aproapelui nostru. Orice decizie pe care o luam trebuie sa ia in seama nu numai consecintele asupra noastra, ci si consecintele asupra celor implicati in decizia noastra. Sa vedem mai departe de noi poate fi foarte greu. Suferim atat de mult pentru ceea ce dorim incat nu putem iesi din noi sa privim mai departe. Daca iubitul sau iubita m-a parasit, iar eu inca am sentimente puternice, cum pot sa privesc mai departe de suferinta mea? Daca sotul sau sotia ma inseala, de ce sa mai privesc in jur? Daca copiii au uitat de cei 7 ani de acasa si ma fac de rusine, cum sa accept? Daca privesc prin prisma iubitului care m-a parasit pot sa descopar ca am mai multe defecte decat as vrea sa accept, daca privesc prin prisma sotiei care m-a inselat as putea sa descopar ca poate are dreptate, iar eu nu sunt ceea ce are nevoie, daca privesc prin prisma copilului rebel as putea descoperi ca am avut si eu sansa sa incalc regulile si mi-a fost prea frica sa o fac. Putem descoperi lucruri interesante privind o problema si din alt punct de vedere decat al nostru, dar am putea suferi mult mai mult. Suferinta nu aduce intelepciune decat daca duce, intr-un final, la intelegerea adevarata a situatiilor si la acceptarea lor. Inca nu stiu daca intelepciunea aduce si eliberarea de suferinta. Budistii spun ca eliberarea de dorinta te scapa de suferinta, crestinii spun ca iubirea e cea care te scapa de suferinta. Lucrul cert este ca intelepciunea aduce echilibrul de care avem nevoie pentru a trece prin viata cu rost. O frunza dusa de vant pare ca nu are un rost. A avut rostul ei atunci cand a facut parte din copac, dar isi va regasi rostul o data ce va atinge pamantul. Intelepciunea e cea care ne ajuta sa intelegem ca avem un rost, plutind spre pamant.

Cu mult drag...

Am fugit o viata intreaga de matematica. Nu mi-a placut. Mi s-a parut ca e mult prea complicata pentru ca prea despica firul in patru pana cand te pierde in detalii. Acum, insa, trebuind sa il ajut pe baiatul meu la tema de matematica, am realizat un lucru cel putin frumos. Eu am zis atunci ca e un lucru fantastic. Matematica te ajuta, de fapt, sa iei fiecare lucru la timpul lui, sa-l inveti in fiecare detaliu, iar, mai apoi, sa-l aplici la urmatoarele operatii, pe care, apoi sa le dezvolti, facand operatii mai complexe, din ce in ce mai complexe. Si mi-am dat seama, ca, daca am invata matematica la vremea ei, sau, mai mult, daca cine ne invata matematica ne-ar explica de ce e asa de importanta, poate ca n-am mai fugi de ea.

De cand te nasti si pana mori - inveti. Incepi de la lucruri simple, elementare, cele care te tin in viata, ca sa poti face altceva. "Altceva" acesta inseamna sa inveti tot timpul lucruri in plus care sa te ajute sa faci lucruri din ce in ce mai complexe. Daca ai sarit de o lectie de viata, daca n-ai reusit sa inveti din fiecare pas pe care l-ai facut in viata, urmatoarele drumuri pe care le urmezii sunt gresite. Dar, chiar si asa, poti reveni si poti intelege ce ai gresit si sa o iei pe drumul cel bun. La fel ca si matematica. Nu poti face operatii complexe, daca nu le stii pe cele elementare. Dar, daca gresesti sistematic, te poti intoarce si poti invata ceea ce nu ai reusit sau nu ai vrut sa stii de prima data - poate pentru ca ti se parea pierdere de vreme sau pur si simplu gaseai altceva mai interesant de facut - si poti corecta ecuatia. In realitatea de zi cu zi ecuatia e viata ta. O poti oricand corecta, atata vreme cat stii ce ai gresit. Altfel, continui sa fii sau chiar sfarsesti fiind o ecuatie gresita.

Invata din matematica sa iei fiecare lucru la timpul lui, sa intelegi fiecare zi cu ceea ce iti aduce. Invata sa mergi mai departe cu fiecare zi, nu fugi de suferinta, pentru ca ea e cea care te face mai atent la detalii. Din suferinta, spre deosebire de fericire, vrem sa iesim cat mai repede, deci suferinta ne ajuta sa cautam solutii. Insa invata din matematica sa cauti solutiile pas cu pas, meticulos, pornind doar de la ce stii si la ce poate duce ceea ce stii. Raspunsurile corecte in matematica nu vin sarind de la o rezolvare la lata, fara nicio baza. Nu incerca sa scapi de o etapa a vietii doar pentru ca este grea. Fiecare etapa ne invata ceva, invatatura pe care o putem folosi mai departe. Nu te pierde in suferinta, priveste-o ca pe o lectie, ca pe un lucru care te ajuta sa cauti mai adanc, sa gasesti mai repede solutia mai buna pentru tine.

Fata in fata cu mine

Iubeste-te pe tine insuti. Este o vorba, un indemn greu de urmat. Suntem atat de obisnuiti sa ne fim exteriori, incat rare ori reusim sa mai fim cu adevarat interiori. Eu sunt obisnuita sa vorbesc cu cineva in gandurile mele, explic tot timpul ceva, cuiva din capul meu. Cateodata vorbesc cu un prieten, cu tatal meu sau cu cine stiu ca ma asculta sau as vrea sa ma asculte. Am incercat, insa, zilele trecute, un experiment interesant: am incercat sa vorbesc cu mine. Am incercat sa ma intreb ce mai fac, cum ma simt cu adevarat, ce as vrea sa discut cu mine. Dintr-o data m-am simtit jenata. Ca si cum ar fi trebuit sa dicut cu un necunoscut, in pielea goala. Mi-am dat seama ca nu era o senzatie placuta sa vorbesc astfel cu mine. Dar de ce ma simt atat de jenata , de ciudata, incercand sa vorbesc cu mine? Mi-am dat seama ceva mai tarziu ca nu-mi place, de fapt, foarte mult de mine. Adica, d ce sa discuti cu cineva care deja le stie pe toate si care, in cel mai bun caz, vrea sa isi impuna punctele de vedere?
Eu, de fapt, vorbind cu ceilalti in gand, gasesc argumente pentru mine sau justificari pentru ideile sau actiunile mele. Sa vorbesc eu cu mine ar trebui sa recunosc, de fapt, ca nu stiu de fapt ceea ce argumentez, ca vorbesc mult, ca sunt groaznic de nesigura, ca mi-e jena atunci cand ma dau drept curajoasa, ca sunt mult mai slaba decat imi place sa ma stie restul. Sa vorbesc cu mine inseamna sa ma privesc si sa ma accept. Rareori stam de vorba cu cineva pe care nu-l acceptam si, mai ales, nu impartasim intimitati celui pe care nu-l acceptam.
In acel moment mi-am pus intrebarea: cu ce sunt eu mai rea, mai prejos, decat prietenii cu care vorbesc in gand, pe care i inteleg si le accept defectele? Am incercat apoi sa vorbesc privindu-ma in oglinda. Prima reactie? M-am simtit caraghioasa. Urmatoarea reactie? Mi-am dat seama ca nu vreau sa vorbesc cu o imagine, ci cu mine, cea din interior. Iar atunci m-a apucat o nesfarsita mila pentru felul in care am tratat pana acum persoana aceea, atat de aspru, mult mai aspru decat pe oricare dintre cunoscuti. M-am simtit si victima si calau si mi-am dat seama ca am aceleasi drepturi fata de mine ca toti prietenii mei. Pot sa ma privesc cu intelegere pentru defectele mele si ma pot accepta cu rele si cu bune. E drept, inca ma simt de parca as vorbi oamenilor in pielea goala, dar e un inceput. Cel mai important e ca am descoperit ca nu ma simt singura. Intotdeauna ma voi avea pe mine: puternica in exterior si vulnerabila in interior, la fel ca orice fiinta umana.
A fost un exercitiu greu pe care ar fi bine sa-l incerci si tu. Iertarea si intelegerea incep din interior.