Fata in fata cu mine

Iubeste-te pe tine insuti. Este o vorba, un indemn greu de urmat. Suntem atat de obisnuiti sa ne fim exteriori, incat rare ori reusim sa mai fim cu adevarat interiori. Eu sunt obisnuita sa vorbesc cu cineva in gandurile mele, explic tot timpul ceva, cuiva din capul meu. Cateodata vorbesc cu un prieten, cu tatal meu sau cu cine stiu ca ma asculta sau as vrea sa ma asculte. Am incercat, insa, zilele trecute, un experiment interesant: am incercat sa vorbesc cu mine. Am incercat sa ma intreb ce mai fac, cum ma simt cu adevarat, ce as vrea sa discut cu mine. Dintr-o data m-am simtit jenata. Ca si cum ar fi trebuit sa dicut cu un necunoscut, in pielea goala. Mi-am dat seama ca nu era o senzatie placuta sa vorbesc astfel cu mine. Dar de ce ma simt atat de jenata , de ciudata, incercand sa vorbesc cu mine? Mi-am dat seama ceva mai tarziu ca nu-mi place, de fapt, foarte mult de mine. Adica, d ce sa discuti cu cineva care deja le stie pe toate si care, in cel mai bun caz, vrea sa isi impuna punctele de vedere?
Eu, de fapt, vorbind cu ceilalti in gand, gasesc argumente pentru mine sau justificari pentru ideile sau actiunile mele. Sa vorbesc eu cu mine ar trebui sa recunosc, de fapt, ca nu stiu de fapt ceea ce argumentez, ca vorbesc mult, ca sunt groaznic de nesigura, ca mi-e jena atunci cand ma dau drept curajoasa, ca sunt mult mai slaba decat imi place sa ma stie restul. Sa vorbesc cu mine inseamna sa ma privesc si sa ma accept. Rareori stam de vorba cu cineva pe care nu-l acceptam si, mai ales, nu impartasim intimitati celui pe care nu-l acceptam.
In acel moment mi-am pus intrebarea: cu ce sunt eu mai rea, mai prejos, decat prietenii cu care vorbesc in gand, pe care i inteleg si le accept defectele? Am incercat apoi sa vorbesc privindu-ma in oglinda. Prima reactie? M-am simtit caraghioasa. Urmatoarea reactie? Mi-am dat seama ca nu vreau sa vorbesc cu o imagine, ci cu mine, cea din interior. Iar atunci m-a apucat o nesfarsita mila pentru felul in care am tratat pana acum persoana aceea, atat de aspru, mult mai aspru decat pe oricare dintre cunoscuti. M-am simtit si victima si calau si mi-am dat seama ca am aceleasi drepturi fata de mine ca toti prietenii mei. Pot sa ma privesc cu intelegere pentru defectele mele si ma pot accepta cu rele si cu bune. E drept, inca ma simt de parca as vorbi oamenilor in pielea goala, dar e un inceput. Cel mai important e ca am descoperit ca nu ma simt singura. Intotdeauna ma voi avea pe mine: puternica in exterior si vulnerabila in interior, la fel ca orice fiinta umana.
A fost un exercitiu greu pe care ar fi bine sa-l incerci si tu. Iertarea si intelegerea incep din interior.