Norișorul alb și pufos

Am prins un nor astăzi în mână. Era pufos, era alb, era curat. Era un nor abia născut, deci era un nor curat, neatins de păcatele aerului în care trăia. Norul se născuse într-un mediu curat, sănătos și printre alți mulți nori albi și pufoși. Îi plăcea să meargă cu norii lui frați la adunarea norilor albi și pufoși, iar acolo cântau cântecele orizontului și poeziile razelor de soare. Viața norișorului era frumoasă și liniștită. Era curată și lină. Noi am putea să spunem că era chiar inocentă, însă el nu știa ce este inocența, de vreme ce nu avea cu ce să compare curățenia lui.

L-am lăsat să plece cu ceilalți norișori care se opriseră deasupra capului meu, să se întâlnească cu părinții lor, niște nori mai mari, albi, cu margini ceva mai gri, probabil din cauza ceasului biologic. A fost o zi frumoasă și ne-am luat rămas bun. Speram să mă întâlnesc cu norișorul cel alb și pufos și a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai multe zile la rând am făcut șezătoare cu norișorii, frații prietenului meu norișor și am discutat despre păsări, soare, despre vântul de miazăzi și cel de miazănoapte, despre părinți, despre cântece și poezii. 

Și într-o zi, norișorul a lipsit de la șezătoare. Chiar înainte cu o zi spusese că deja e cam mare pentru astfel de întâlniri și că vrea să își caute viitorul printre nori de vârsta lui. L-am așteptat câteva zile, apoi am renunțat la șezători. Nu mai aveau farmec fără prietenul meu alb și pufos. Au trecut multe zile fără nori. Așa cer senin și singur n-am mai văzut. Era doar albastru, fără cântece, fără poezii, singur și albastru. Câte o pasăre mai brăzda cerul, însă trecea foarte repede, parcă alungată de singurătatea cerului. Ce să fac?, m-am întrebat atunci. Cum să ajut cerul să nu mai fie așa singur? M-am gândit să suflu cât mai tare, poate voi aduce vreun nor. Am suflat și...nimic! M-am pus apoi turcește pe pământ și am început să cânt, poate, poate, cerul se va înveseli. Însă cerul nu de cântecele mele avea nevoie, ci de compania norișorilor, de cântecele și poeziile lor. Trist, m-am gândit și am adormit.

A venit apoi, peste câteva zile un norișor, cam destrămat, peticit și slab și, cu o voce stinsă, mi-a povestit istoria prietenului meu, norișorul alb și pufos. 

Prietenul meu plecase în lumea mare să-și caute un viitor, o familie proprie. Dar, cu cât se îndepărta de familia și prietenii săi albi și pufoși, cu atât se întețea vântul. În felul acesta a ajuns să nu se mai poată împotrivi vântului, care s-a întețit și l-a dus tare departe! Apoi, dintr-o dată, cerul s-a întunecat și o grămadă de nori negri, murdari, cum nu mai văzuse în viața lor s-au ciocnit de el și au strigat atât de tare către el, încât a crezut că nu va supraviețui. Apoi, a intrat într-un vârtej care, la început i s-a părut groaznic, scârbos, chinuitor, dar apoi a început să îi placă, parcă nu mai vroia să scape de amețeala aceea. În vârtejul acela începea să se vadă ba acasă, ba cu prietenii, ba, mai mult, toate i se colorau în față și păreau ireale. Norii cei negri nu mai păreau atât de răi și s-a împrietenit, încet încet cu ei. În mijlocul vârtejului fără oprire și-a găsit chiar și perechea, o norișoară neagră și imprevizibilă. Acum chiar că nu mai vroia să plece. Și totuși, parcă îi lipseau, câteodată numai, prietenii lui atât de albi, stabili și veseli. Prietenii cei noi și negri erau mereu supărați, mereu în mișcare, mereu în vârtej. La un moment dat a obosit și s-a străduit să se depărteze de vârtej. Mai ales că norișoara, prietena lui, prefera compania norilor negri și pe el îl neglija. Doar atunci și-a dat seama cât e de greu să te oprești din mișcarea permanentă a norilor negri. Încet dar sigur, cu durere și cu mare efort, a reușit. Era, în sfârșit liber! Liber să se întoarcă acasă și să spună prietenilor albi și pufoși că acolo, la ei, este cel mai bine. Nici măcar nu și-a dat seama cât de mult se schimbase, până nu a reușit să ajungă la vechea lui familie. 

Când s-a apropiat suficient de mult ca să fie observat, s-a oprit îndurerat: toți vechii lui prieteni stăteau speriați! Adusese cu el, fără să-și dea seama, vântul cel rău. El însuși, nu mai era alb. Era un nor negru și mare! Abia acum avea cu ce să se compare, dar era târziu...

Eram atât de tristă! Am început să plâng. Îmi era dor de prietenul meu, dar îmi era teamă că va aduce ploaia și furtuna și va trebui să mă ascund de el. La fel se temeau și norișorii albi și pufoși, așa că, pe cerul albastru s-au făcut, timp de câteva zile, două tabere. Norul cel negru și mare acum s-a oprit speriat. Norișorii albi și chiar și părinții lor cu capete gri s-au oprit în cealaltă parte, speriați și ei și așteptau. Păreau două armate gata să se lupte, însă nu vroiau asta nici unii dintre ei.

Dintr-o dată, unul dintre norii albi și mari și-a dat seamă că norul cel negru e copilașul său, care se întâlnise cu vântul, cu praful, cu viața. Cu dragoste a plecat și a vorbit cu vântul de miazăzi, apoi cu cel de miazănoapte și i-a rugat să sufle blând și să-i aducă aminte de cântecele și poeziile din copilărie. Și vânturile au ascultat. Toți norii albi au format un cor mare, cu părintele pe post de dirijor și au început să cânte cum n-au mai cântat până atunci, iar vânturile blânde au dus cântecul spre norul negru și mare.

Când a auzit corul norilor albi, norul cel mare s-a emoționat atât de tare, încât a început să plângă și, cu cât plângea mai mult, cu atât se albea mai mult...până când n-a mai rămas pic de negru în el. Tot cerul s-a bucurat, norii lui s-au bucurat, iar eu am râs și am dansat. Îmi regăsisem prietenul!

Fericirea - drogul suprem

Când e realitatea frumoasă pentru mine? Care este idealul meu de viață? Care este prima imagina care îți vine în minte acum, când te gândești la o viață fericită?

Cei mai mulți, înainte să se gândească la casă, bani în conturi și mașină luxoasă, prima dată se gândesc la iubire. Dacă vrei să nu te minți singur, asociezi fericirea cu iubirea. Când iubești și ești iubit, toate celelalte pălesc ca importanță. 

Acum, însă, ce înseamnă să iubești și să fii iubit? Ce înțelegem prin ”iubirea care aduce fericire”, pentru că toți vor să fie fericiți, este scopul suprem în viața fiecăruia? Într-o primă fază, faza pe care eu o numesc ”îndrăgosteală”, pentru că termen românesc într-un singur cuvânt nu prea avem, e faza aceea de iubire pasională, creierul se comportă ca și cum ai fi luat droguri. Au existat experimente, creierul a fost fotografiat cu rezonanță magnetică și s-a văzut că în faza aceasta de iubire pasională se activează centrii aceia care ne fac nebuni, iraționali și dependenți de droguri. Deci într-o primă fază chiar suntem dependenți de iubire. Și subliniez ”de iubire”, pentru că de fapt, dezvoltăm o fixație pe cel care ne-a produs starea, deci starea aceasta o urmărim, de fapt, nu persoana. Cine s-ar mai droga dacă ar putea să își producă senzațiile acelea, fără efectele secundare? Deci cine vrea, de fapt drogul? Toți caută efectele, ”fericirea” artificială creată de drog. Revenind la subiect, la început căutăm fericirea provocată de pasiune, nu neaparat persoana care ne-a produs fericirea. De aceea avem tendința de a nu vedea defectele, de aceea, într-o primă fază iubirea e ”oarbă”. Adolescenții ”înnebunesc”, nu te mai poți înțelege cu ei, fug de acasă, vorbesc urât, se comportă irațional. Oameni în toată firea se schimbă peste noapte și fac gesturi sau acțiuni nebunești. Pasiunea dă peste cap chimia organismului. Suntem construiți în așa fel încât să căutăm, până la lipsa rațiunii, fericirea. Și, da, căutăm fericirea, de fapt, nu iubirea neaparat. Cei care se droghează nu iubirea o caută ci fericirea. Câte persoane s-au trezit în relații de termen lung, cu vieți distruse pentru că n-au putut să recunoască pasiunea și să contracareze efectele ei? Pasiunea este folositoare ca și un combustibil, atâta vreme cât este recunoscută, este controlată și folosită, dar poate fi devastatoare dacă o lăsăm să se dezlănțuiască. Relațiile de termen lung au fost acelea care au rezistat după furtuna pasiunii și au reușit să se folosească de pasiune ca de un combustibil de termen lung al relației.

Deci ce este fericirea aceasta? Nu putem vorbi despre ea decât în termenii efectelor ce le produce. Fericirea produce o liniște interioară acompaniată de o bucurie, de un pozitivism, de o seninătate interioară. E senzația aceea că nimic nu mai contează și totuși, toate sunt perfect la locul lor. Căutăm ceva mai mult decât un echilibru emoțional. Căutăm o plenitudine, o împlinire totală, care să dea un sens vieții. De fapt, depresia cea mai mare o aduce exact opusul acestei stări, senzația de lipsă de sens, neîmplinire.

Asa cum avem nevoie de hrană pentru corp, avem nevoie să hrănim nevoia noastră de fericire. De aceea mulți mănâncă dulciuri. Dulciurile eliberează un hormon care ne dă impresia de bună dispoziție, alții se joacă la calculator într-o lume virtuală, alții se uită la televizor, alții beau alcool sau folosesc substanțe halucinogene. Dar trebuie să vedem ce anume hrănește cu adevărat fericirea, ce o aduce la viață, ce o întreține pe termen lung?

Si destul pentru astăzi. E noapte deci...nopate bună!

Libertatea interioară sau despre vise și realitate

Am primit un laptop nou și mă bucur de el. Poate și pentru că e roz, parcă îmi place mai mult să scriu. Problema mea cu scrisul nu e că nu am ce scrie, ci pur și simplu nu mă pot hotărî să-mi aștern cuvintele. O foaie albă e...coșmar! Dar un laptop roz...ei, bine asta eclipsează teama de foaia albă...!! Și mai am o mărturisire de făcut.
Sunt o visătoare, asta probabil că se poate vedea. Dar, în același timp sunt...pragmatică. Sincer, nu știu cum pot să existe două persoane atât de diferite într-una singură. Nu ai fost câteodată în situația de a alterna foarte mult între vise și realitate? Între ceea ce dorești cu toată inima și ceea ce vezi de fapt în fața ochilor ca fiind realitatea? Ei bine, pentru mine realitatea e, de cele mai multe ori, rece, tăioasă, periculoasă. De multe ori e mult mai întunecoasă decât visele mele, nu pentru că ar fi rea, dar pentru că e imprevizibilă. Visele mele, în schimb, sunt intime, apropiate, calde și de încredere. Nu mă trădează, așa ca realitatea schimbătoare. Visele mele nu presupun efort, îmi arată ceea ce vreau să văd, îmi vorbesc despre lucruri pe care le doresc. Realitatea, în schimb, îmi arată doar ce este în fața mea și se încăpățânează să se împotrivească viselor. Până la urmă, să fim serioși, cam cât la sută din populația lumii vrea să trăiască în realitatea proprie?
Ei bine, cam asta ne străduim să facem toți, cred. Să împăcăm visele noastre cu realitatea de zi cu zi. Sunt vise pe care le avem din copilărie, sunt vise care apar la adolescență și în prima tinerețe. Cred că prea puțini mai visează ceva la maturitate, cu atât mai puțin la bătrânețe. Realitatea s-a străduit ani de zile și până la urmă a învins! Problema e că ajungem să regretăm atât de multe din cauza viselor neîmplinite! Sunt unii care își trăiesc viața interioară în amintiri ale tinereții sau, mai bine zis, în amintirea viselor din tinerețe. Neîmplinirea viselor pot face din realitate un coșmar, iar oameni în toată firea pot rămâne blocați în trecut, nu neaparat pentru că ar fi fost staruri în tinerețe ci pentru că au visat liberi și au îndrăznit să viseze realitatea de mâine cum au vrut-o, fără teamă. Libertatea interioară face ca visele să poată fi trăite în prezent, iar realitatea să fie mult mai prietenoasă. Libertatea interioară aduce o armonie între vise și realitate. Sau echilibrul dintre vise și realitate aduce libertatea interioară.
Deci cum păstrăm echilibrul acesta funcțional? Cum facem ca visele să nu rămână vise, ca realitatea să nu spulbere visele, ca visele să nu ne strice realitatea, cum facem să nu ne oprim din visat dar să trăim în realitate? Aș putea spune multe, sunt expertă în a da sfaturi, dar lucrul acesta este foarte personal. Fiecare trebuie să-și găsească singur drumul spre echilibrul acesta și spre libertatea interioară. Ideea general valabilă e că acesta este un drum, un proces, presupune muncă, atenție, presupune conștientizarea propriului eu cu dorințele și visele personale. Drumul acesta presupune descoperirea propriei personalități, a propriului ”eu”, însă nu acel ”eu” care se referă la egocentrism, ci la acela care mă reprezintă pe mine, ca ființă întreagă, cu bune și cu rele.
Drumul începe când îți dai seama că nu ești doar carne.
Visele pot fi frumoase, realitatea, însă, poate fi și mai frumoasă. Dar, despre asta, într-o altă zi :)

La ce ajută o viață spirituală simplă și sănătoasă?

Dar, ce înseamnă o viață spirituală simplă?
În primul rând, înseamnă ceva, ce, așa cum spune și cuvântul, evident nu e complicată. N-am nevoie de multe cunoștințe, de multă învățătură, de cărți prăfuite și școli înalte. Nu am nevoie să găsesc o carte ce se descoperă doar inițiaților, nu trebuie să fac incantații, nu trebuie să cunosc simboluri, ritualuri sau să posed obiecte magice. În al doilea rând, ajunge să cred sincer și totul mi se relevă. Aceasta consider că e o credință simplă.
Ce înseamnă o credință sănătoasă? Înseamnă că nu mă duce înspre nebunie, izolare sau violență ci îmi aduce echilibrul interior, mă face apt să îi ajut pe ceilalți, să fiu o piesă de bază pentru familia, prietenii și societatea în care trăiesc.
Și acum revin: la ce mă ajută viața aceasta spirituală, simplă și sănătoasă?
E ca și fundația unei case: credința este o fundație pe care se construiește personalitatea omului. Creierul nostru are principala activitate de a conceptualiza. Ia o mulțime de informații și tot timpul îndosariază, compară, scoate idei, sensuri, categorisește, ordonează, calculează și apoi pune fiecare informație în funcție de anumite criterii, pentru a le putea accesa atunci când are nevoie. Criteriile acestea sunt stocate sub formă de generalizări, concepții,idealuri. sunt ideile cele mai generale, care cuprind cele mai multe informații și sunt baza de împărțire a celorlalte informații care ne alcătuiesc felul nostru de a răspunde în fața situațiilor vieții.
Este o diferență uriașă între o credință spirituală și gândirea pozitivă. Gândirea pozitivă e ca și suprafața înghețată a unui lac pe care vreau să pășesc. Gheața poate fi groasă și pot ajunge pe partea cealaltă, dar, la fel de bine, poate fi prea subțire. Dar poate fi groasă la margini și subțire la mijloc. Niciodată nu voi putea fi sigură dacă gheața mă va ține până la capăt. Credința spirituală, însă, e ca și podul construit peste apă. Apa nici măcar nu contează, atunci când suntem pe un pod solid.
Și acum concret. Când și cum mă ajută credința mea? La ce e bună, în afară de a mă pune să tot mă cercetez, să meditez, să mă rog și să urmez reguli morale bazate pe un Dumnezeu pe care n-am cum să-l văd, chiar dacă cred din toată inima că există?
Ei bine, în relațiile importante pentru mine credința e cea mai importantă. Pentru că tocmai regulile alea pe care nimeni nu le iubește cu adevărat pentru că sunt ca o lesă, ”să nu”, ”să nu”, ”să nu”; ei bine tocmai regulile astea țin gura în frâu, țin pornirile războinice în frâu și trimit spre cumpătare și răbdare. Când ești într-un conflict cu persoana iubită, cum te va ajuta gândirea pozitivă? Când persoana care o iubești cel mai mult te rănește cel mai mult, ce poți să îți spui ca să rămâi în echilibru, să nu pornești la un război al declarațiilor, sau să nu plângi până nu mai ai lacrimi și putere? ”Sunt puternică”? Adică, chiar sunt? ”Toate acestea sunt trecătoare”? Adică, chiar sunt trecătoare? Cât de adâncă e supărarea, peste ce pot trece? Voi mai putea pune bucățile din mine la loc după ce furtuna trece, bazându-mă pe niște slogane care sună a vorbe goale în fața furtunii?
Când supărarea e atât de mare încât am impresia că nu mă voi ridica de jos niciodată, nu e mai aproape de inima mea zdrobită cuvântul care îmi spune că eu nu sunt nimic, dar pot totul în Dumnezeu care mă întărește, că nimic nu sunt fără ajutorul Lui și că întotdeauna va fi acolo să mă ajute, niciodată nu voi fi singură? Cristos mă învață pas cu pas că nu trebuie să lupt singură și, totuși reușita mea nu este condiționată de vreun om, nu de oameni depind. Cristos mă învață că răbdarea în suferință aduce victorie la final. Credința aceasta care aduce răbdare face ca orice suferință, ca orice furie, ca orice nemulțumire, să poată fi ținută sub control. cu mare greu, la început, dar cu mai multă ușurință pe parcurs. Ca un container ce se perfecționează și care va putea ține în siguranță orice explozie de personalitate. Credința mea mă va ține întreagă în încercări, ca sa nu mă zdrobesc în mii de bucăți, ca să nu mă pierd în durere și ca să nu rănesc în durerea și furia mea pe cei pe care îi iubesc. În încercări, credința simplă și sănătoasă va rezista și va fi fundația personalității.

Răsplata pentru efortul personal

Ce sunt eu astăzi? Cine sunt eu astăzi?

În fiecare noapte suntem cineva, ceva sau nimic. Noaptea prea puțin depinde de noi ceea ce se întâmplă. Nu știm ce forțe ne conduc visele. Nu știm de ce visăm. Câteodată putem controla visele și câteodată chiar putem să le modelăm. Dar rare sunt aceste ocazii. De obicei, visele ne conduc pe noi, noi suntem spectatori sau protagoniști neputincioși. Și vine dimineața. După o noapte grea, cu vise urâte, dimineața este o bucurie de a fi în viață, în propriul pat. După o noapte minunată, cu vise frumoasă, dimineața este un mic regret, o nostalgie, dar un frumos punct de plecare a zilei. În foarte puține cazuri, dimineața este refuzată încă înainte de a fi început cu adevărat, din dorința de a ne întoarce la visul mult prea frumos și departe de realitatea în care ne-am trezit.
Și, totuși, noaptea s-a sfârșit. Pentru că toate nopțile se sfârșesc. M-am întrebat de multe ori ce înseamnă realitatea. Dar o cunoaștem atât de bine când deschidem ochii, încât nu putem să ne înșelăm, spunând că poate suntem încă în vis. Știm pur și simplu. Mintea poate recrea durerea fizică și cu ochii închiși, la fel și plăcerea o poate replica. Însă nu poate reface toate elementele realității. Oricât de real ar părea un vis, la un moment dat un detaliu dă de gol jocurile minții. Atât de importante sunt detaliile și atât de multe, încât doar o parte a creierului, cea care se ocupă de vise, nu poate reproduce totul, dar poate observa diferențele.
Ce înseamnă că sunt în realitate? Vântul îl simt pe piele, o dată cu vântul se mișcă și părul, pe care îl simt mișcându-se. Vântul care bate într/o direcție, cât de slab ar fi, mișcă peisajul din jur, pe care nici măcar nu-l mai sesizez conștient și, totuși, îl înregistrez ca informație. Culorile se schimbă atunci când vate vântul pentru că pot să apară particule de praf, păr peste ochi. Mirosul se schimbă atunci când vântul aduce adieri din altă parte. Toate acestea compun realitatea. Nimic nu poate imita realitatea pe deplin.
Când ne trezim dintr-un vis, știm sigur acest lucru. Începem o nouă zi. Începutul presupune efortul de a ne urni din locul confortabil, de a face lucruri pe care, de cele mai multe ori nu vrem să le facem, dar care sunt necesare, cum ar fi spălatul. cui îi place să pună apă rece pe el, dimineața devreme? Eu una seamăn cu pisicile dimineața: urăsc să pun apă pe mine. Și totuși, o fac. În final, senzația aceea de curat, proaspăt, pregătit de acțiune mi se pare grozavă și a meritat efortul. Apoi urmează, bine-nțeles, alegerea hainelor potrivite. Aici e o problemă gravă! Niciodată nu știu ce este potrivit. Încerc mai multe variante până o ținută spune despre ea: eu sunt potrivită pentru astăzi. Și plec de acasă...

Câte din lucrurile acestea pot fi aplicate și eu-lui nostru spiritual? Tot ceea ce ni se întâmplă fizic, e o oglindă a ceea ce ni se întâmplă spiritual: de la cele mai mici detalii, până la marile imagini de ansamblu, toate sunt în oglindă. Trăi o viață dublă: suntem în trup, dar suntem și în duh. Tot ceea ce facem e oglindă a ceea ce suntem sau ceea ce vom fi. De atâtea ori închidem ochii spirituali și ne prefacem că lucrurile spirituale nu sunt în fața noastră, pentru că nu le vedem...Visăm spiritual la imagini ale realităților spirituale și nu putem înainta pe cale pentru că esența noastră simte că nu toate detaliile sunt veridice, adevărate. Dacă ne străduim cât de cât, ajungem să ne trezim la adevărata realitate spirituală, în care avem de făcut lucruri ce ne scot din confortul zilnic, ne obligă să facem lucruri care nu chiar ne plac (cum ar fi: curăță-ți viața, puneți-o în ordine) și apoi trebuie să găsim îmbrăcămintea adecvată, ceea ce ne reprezintă, ceea ce se potrivește cu ceea ce vom fi sau vom face pe drumul acesta.
Realitatea spirituală nu înseamnă incantații, bolborosirea unor cuvinte și primirea unor daruri instant. Nu asta ne arată viața fizică. Nu toți se nasc la fel de buni, nu toți au aceleași talente, nu toți vor fi bogați, nu toți vor trăi confortabil. Răsplata, însă, mai devreme sau mai târziu, va veni pentru fiecare.
Este un loc unde răsplata nu se limitează la ziua de azi. Acolo nu suntem zilieri, nici n-avem contract de muncă pe perioadă determinată. Răsplata pentru efortul personal este maximă și se cheltuie o veșnicie. Aceasta este răsplata pentru care lucrez, aceasta este singura răsplată care mă bucură...

Dileme...existențiale

”Cum te vezi peste cinci ani?” este o întrebare standard, mai ales în prima parte a tinereții, când lumea încearcă să te învețe să-ți panifici viitorul. Problema e că, de cele mai multe ori, viitorul se lasă foarte greu planificat. Îți poți alege o meserie, îți poți stabili traiectoria pe care vrei să o ai în meseria respectivă, poți învăța și munci în acea direcție și, în felul acesta ceea ce ai planificat, se întâmplă. Dar cum ar fi să îți planifici ca, peste cinci ani să fii liniștit, împlinit cu ceea ce ești și faci, fericit cu viața ta. Atunci, cum anume poți să îți planifici timpul, munca, viața, pentru ca, în cinci ani, să te vezi cu scopul împlinit?

Ce ne face împliniți în ceea ce facem? Ce ne face fericiți? Dacă meseriile sunt previzibile, intră înt-un cerc de caracteristici limitate și cuantificabile, lucrurile care ne fac fericiți sunt atât de personale și unice, încât cu greu pot fi intuite. Mai mult, ceea ce azi mă face fericit, mâine s-ar prea putea să nu mai reprezinte nici măcar ceva interesant. Pentru unii, a avea o familie armonioasă poate fi cea mai mare fericire, alții nu dau doi bani pe o familie care, oricum, înseamnă multă bătaie de cap. Unii visează fericirea ca fiind o plajă exotică, o mașină de ultima generație și room service. Cum ne planificăm viața în funcție de criteriul fericirii?

Eu am un fel de răspuns, dar nu poate fi general valabil, pentru că e foarte personal. Și, cu toate acestea, viața îmi dă provocări și acum, când am ajuns pragul maxim al visurilor de copil în ceea ce privește fericirea mea. Provocări de a face ceva mai mult decât atât. Dar când am ajuns la echilibrul, liniștea și fericirea la care am visat, de ce aș încerca ceva mai mult? Asta înseamnă ”a te plafona?” Sau asta înseamnă că mi-am găsit locul în Univers și nu mai e nevoie să caut?

Toate începuturile sunt frumoase, sau mai bine spus, toate începuturile frumoase sunt entuziasmante (asta pentru că unele începuturi pot fi dezastruoase). Drumul, însă, poate fi obositor. Dar nu e frumos să simți că întinerești începând din nou, în loc să te simți obosit, înainte de a începe?

De ce avem nevoie de o cale spirituală?

Ce înseamnă o cale spirituală şi de ce avem nevoie de ea? De ce sa cred în altceva decât ceea ce poate fi demonstrat ştiinţific, din ce poate fi palpat, vazut, atins, simţit? La ce-mi foloseste? Poate viaţa să existe fără o cale spirituală?
Trăim şi murim indiferent dacă credem în ceva, indiferent dacă suntem conştienţi de vreo cale spirituală. De fapt, trăim şi dacă suntem legume fără judecată. Viaţa nu stă în capacitatea noastră de gândire. Viaţa este existenţă: mă nasc, trăiesc şi mor. Gândirea, însă, a complicat iremediabil lucrurile. Cu cât gândim mai mult, cu atât simţim nevoia sa gândim mai mult. Din momentul în care primim conştiinţa de sine, gândirea nu se mai opreşte. Bine-nţeles, sunt şi limitări chimice sau fizice, când pe un om "nu-l duce capul la mai mult", însă, de cele mai multe ori, nu-l duce capul din cauza unei conjuncturi de viaţă, a educaţiei proaste, a traumelor. Rămâne limitat într-un punct şi nu poate sau, de cele mai multe ori, nu vrea să evolueze. Deci, cu cât gândim mai mult, vrem să ştim mai mult. Probabil că foarte multă informaţie a dus la foarte multă conceptualizare, iar conceptualizarea a făcut posibilă legătura mult mai rapidă între informaţii aşa încât, multe intre informaţiile care ne apar în minte par venite din altă parte. Noi nu conştientizăm, de fapt, complexitatea muncii pe care creierul o depune în structurarea şi interpretarea ideilor şi informaţiilor pe care noi le acumulăm într-o viaţă. Şi sunt infinit de multe informaţii. Poate creierul nostru e singurul care ar putea să certifice cu exactitate ca Dumnezeu există. Probabil că noi nici nu ne-am da seama ce ne spune atunci creierul, pentru că el ar trage concluzia că există, iar noi, pentru că nu am reuşit să urmărim toate procesele care au dus la concluzia asta (din infinitul de informaţie procesat) am pune sub semnul întrebării concluzia sau chiar am nega-o. Oricum, de multe ori, partea prea limitată a conştientului contrazice concluziile minunate, inconştiente, ale minţii noastre. Ştim, inconştient, să ne încredem în glasul mamei când suntem copii, stim, inconştient, că un răget anunţă un lucru rău. Mama a avut grijă de noi, deci informaţia nu mai are nevoie să se desfăşoare în conştient ca să o luăm în seamă. Răgetul a rămas în inconştient probabil că dinainte cu multe generaţii, pentru că în prezent nu ne mai manâncă animelele pe străzi şi, cu toate acestea, ne temem. Informaţia există, doar că nu se mai desfăşoară detaliat în conştientul nostru. Ideea de Dumnezeu există de când există şi omul. Nu se mai defăşoară detaliat în conştient, nu mi ştim cum s-a scris, dar creierul nostru, undeva, cumva, are toate detaliile, pentru că ne dă informaţia, senzaţia că ceva, mai presus de noi există. Putem să trăim negând sau ignorând informaţia asta, nu ne va deranja prea mult cursul vieţii. Aşa cum nici matematica nu e necasară pentru a putea trăi. Dar vine momentul când e utilă. Când doar asta ajută în rezolvarea unei probleme.
În uter trăim şi ne hranim fără să conteze de unde vine hrana. Nu avem cum decide cât vom primi, sau ce vom primi. Dar vine momentul când ne naştem, când începem să simtim, să vedem, să ne folosim propriile organe pentru a supravieţui.
De ce avem nevoie de o cale spirituala? Pentru că va veni vremea când vom fi obligaţi să ne folosim organele spirituale pe care le-am primit...dacă vom vrea să trăim spiritual...

Poate...

Sursa imaginii: http://media.dcnews.ro/image/201412/w670/apa_62893200.jpg

Poate ca credinta s-a nascut o data cu omul. Poate la fel ca si timpul si spatiul, care exista doar ca repere pentru ca noi sa putem exista si functiona, poate si credinta exista doar pentru ca noi sa putem trai si functiona. Pote ideea de dumnezeu s-a nascut o data cu prima confruntarea cu propria mortalitate, finitate, limitare a existentei. Poate ca toate invataturile, toate ritualurile legate de pregatirea pentru despartirea de viata nu fac altceva decat sa incerce sa alunge frica de propria moarte. Poate ca primii oameni, confruntati cu atatea sentimente extraordinare si nemaintalnite in alte situatii decat in fata mortii, L-au inventat pe Dumnezeu si tot ce a urmat pana la credintele stufoase si complicate din ziua de azi. Cine poate sti cum a fost pentru primii oameni? Dilema oului si a gainii nu cred ca a fost rezolvata pana in ziua asta si, probabil ca, pana la confruntarea cu propria moarte nu vom afla rezolvarea nici a acestei dileme. Pentru unii, mortea cuiva apropiat e un factor declansator suficient pentru a crede in Ceva, in Cineva si in viata de dupa moarte. Dar asta tot pentru ca, prin moartea celui drag, constientizeaza de fapt propria finitate. Frica de moarte exista la orice fiinta vie: tot ce traieste se fereste de moarte. Aceasta este legea supravietuirii. Asa a fost construita natura. Pana si inteligenta noastra s-a nascut din frica de moarte a unei celule de materie cenusie.
Pana la urma, viata e atat de pustie si fara sens daca-l excludem pe Dumnezeu! Pentru a putea trai in nonsensul existentei, omul are nevoie de o credinta in ceva superior. Cu siguranta viata trebuie sa aiba un alt rost decat acesta, pe care il experimentam in fiecare zi: procurarea hranei, hranirea, imperecherea, inmultirea, odihna si moartea. Indiferent de conditiile pe care le experimentezi in momentul acesta, ca ai situatie financiara buna sau deloc, ca esti in familie sau n-ai niciuna, ca poti calatori sau poti face ce te taie capul: care e semnificatia vietii tale? De ce nu suntem maimute sau antilope, traindu-ne viata in salbaticie si avand doar legea supravietuirii de urmat? De ce suntem oameni si ce ne deosebeste de alte lucruri vii?
Cea mai mare energie de evolutie intr-o directie, omul a primit-o cand a crezut in ceva superior lui, care a meritat tot efortul, tot sacrificiul. Chiar si credintele sinucigase aduc un aport de energie si efort personal care nu reuseste sa fie egalat de nimic altceva. Omul, pe langa legea supravietuirii se supune si legii evolutiei, doar ca evolutia omului se realizeaza intr-un mod mult mai constient. Stiu cine sunt, stiu unde vreau sa ajung, stiu ce vreau de la viata si caut toate mijloacele sa imi realizez scopul. Scopurile omului sunt total diferite de ale animalelor. La baza, omul vrea cam aelasi lucru: hrana, teritoriu, putere, inmultire. Dar chiar si atunci cand nu le are, omul stie sa isi aleaga alte scopuri si continua sa evolueze. Dar, spre deosebire de animale, omul, cu toate ca are o dorinta de inmultire, daca n-are o lege morala, ajunge sa isi distruga semenul. Totul, la oameni, este definit de concurenta. Lasati fara regulile morale de convietuire, probabil ca am ajunge pe cale de extinctie din cauza permanentei concurente: eu sa o duc mai bine, eu sa stiu mai multe, eu sa am mai multe pana la extrema in care doar eu sa am si nimeni altcineva. Concurenta poate duce, intr-un scenariu extrem, la anihilarea omului ca specie. Cum ar arata societatea, daca n-ar fi restrictionta de lege? Filmele au intrezarit doar posibilitati sumbre de haos, n-am vazut o inchipuire a ceva frumos in momentul in care oamenii ar ramane fara institutiile de control si impunere a legii.
Deci avem legea morala, care exista ca o contrabalansare, pentru a mentine posibilitatea de supravietuire a speciei. Nu ucizi un om pentru ca, de mii de ani ti s-a spus ca nu e bine. Nu furi, pentru ca, de mii de ani ti s-a spus ca nu e bine. Intr-adevar, nu e bine, pentru ca uite unde ne poate duce incalcarea legilor morale intr-un scenariu extrem.
Am luat o pauza de cateva zile pentru ca au fost sarbatorile de iarna dar si pentru ca am simtit nevoia de a medita mai mult asupra acestor idei. Prima parte a acestui material m-a pus in situatia de  privi credinta prin ochi materialisti si necredinciosi. Pot spune ca e un exercitiu viu si revelant. Da! lucrurile ar putea sta asa! Toata viata noastra de credinta ar putea fi o mare iluzie care sa ne ajute sa nu ne mancam reciproc, sa nu ne anihilam ca specie, sa supravietuim si sa evoluam. Pana la urma, evolutia se realizeaza mai eficient daca natura are din ce selecta, deci trebuie sa ne inmultim. Trebuie sa presupun, atunci, ca primul care a gandit legile morale trebuie sa fi fost un geniu, dar la ce i-a folosit? Ar mai trebui sa trag niste concluzii, care acum mi se par logie (dar care ar puea sa nu fie logice): iubirea jertfitoare, sacrificiul de sine pentru binele celorlalti, ar putea fi doar efecte secundare ale restrictiilor impuse de legea morala...
As vrea sa am putarea de a privi ideile acestea (care vin ca un exercitiu al logicii mele) nepartinitor. As vrea sa imi pot da seama ce inseamna ele pentru un necredincios? Cum il face sa se simta faptul ca traieste o viata fara continuitate, dar e obligat de tot ceea ce legea morala a produs de-a lungul mileniilor (oranduire sociala, munca, forme de sclavie), sa mearga in fiecare zi la serviciu, sa manance, sa bea, sa doarma, sa se straduiasca cu fiecare zi in parte si apoi sa moara si sa isi dea trupul pamantului ca fertilizator. Toate acestea sunt facute ritmic, obsesiv-compulsiv si fara un rost anume de milioane de oameni. Fluturii nu par a avea constiinta si ganduri, caii nu par sa aiba constiinta, desi par sa aiba unele forme de sentimente. Furnicile nu par sa aiba nici ele dileme existentiale. Dar noi le avem! Din cauza aceasta nu pot sa privesc ideile acestea echidistant. Nu sunt fluture, cal sau furnica! E deprimant, e fara sens! Parca am trai, de mii de ani, indusi in eroare din ce in ce mai mult, din ce in ce mai adanc, din ce in ce mai pervers. Pentru ce?
Am citit foarte multe teorii conspirationiste si, partial, ar ptea fi raspunsul tuturor dilemelor materialiste: un grup vrea sa conduca tot restul musuroiului si pentru asta il prosteste la toate nivelurile, pentru a se lasa condus si folosit. Chiar cred ca acest lucru se intampla de cand e lumea: istoria ne-a aratat, ne-a demonstrat, ca omul nu poate sa isi nege natura, care e lacoma, care vrea sa adune, sa aiba de toate, dar mai ales putere. Cel care are putere, poate avea pentru folosul lui, tot restul lumii. Si, daca il conduci pe om, ai la disozitie toata natura. Omul are puterea de a conduce toata natura! Si nu doar prin putere. Animalele sunt imblanzite daca simt puterea din om, dar plantele si apa reactioneaza la altceva. Acestea reactioneaza la sentimente. Plantele stiu cand esti suparat si nu infloresc sau chiar se ofilesc. Ele pot creste minunat in preajma oamenilor pozitivi, iubitori, veseli. Apa, acum ca tehnologia a evoluat atat, s-a constatat ca reactioneaza la gandurile incarcate cu sentimente ale omului, schimbandu-si strucura moleculara! Mi se pare o descoperire extraordinara, care ne arata cat de profund suntem conectati cu totul din jurul nostru. Sunt atat de multe din realitatea in care traim pe care simturile noastre nu ni le dezvaluie. Si atunci, mi se pare o infinita ingustime a mintii si chiar aroganta fara margini sa spun ca totul e doar o conspiratie mondiala, ca existenta noastra se reduce la a respira, ca omul e o intamplare extraordinara, dar o intamplare, a naturii. Viata mea e prea deprimanta si fara sens cu ideile acestea!
Uite de asta prefer sa ascult o Veste buna, o Veste care imi spune ca legea morala e fara sens, daca nu e acompaniata de credinta, ca tot ceea ce se vede e facut din lucruri care nu se vad, deci sunt foarte multe lucruri pe care simturile mele nu mi le vor putea dezvalui. Vestea asta deschide un nou Univers unde imaginatia isi are locul bine stabilit, unde arta e o forma de comunicare si poate fi un alt simt, unde pamantul pe care calc e doar o treapta in drumul meu. Vestea aceasta e cea mai negata de toti cei care o privesc prin ochii carnii: e vestea pe care Cristos mi-a adus-o: ca urmatoarea treapta o urc doar prin credinta, ca singura realitate palpabila pe care o am la indemana deocamdata, care sa ma ajute sa trec treapta aceasta, este Existenta Lui si calauzirea Lui este singurul ajutor de care am nevoie. Sa raman la matrialism, cu plapuma peste cap, stiind ca n-am niciun fel de sansa in lumea aceasta sa scap de un sistem care de mii de ani m-a facut sclav?  Sa traiesc stiind ca, in afara de faptul ca sunt un instrument al unui grup de invingatori, voi ajunge doar fertilizator de pamant si astea sunt singurele mele scopuri in viata? Sau sa aleg sa ascult o Voce care imi spune: "Eu sunt calea, adevarul si Vaiata"? Imi limiteaza aceasta optiune viata? Mi-o intuneca? Imi pierd liberul arbitru si posibilitatea de distractie? Care distractie? Care liber arbitru? Care viata?
Poate logica mea e distorsionata de alegerile pe care le-am facut deja, dar prefer sa ma scol cu speranta, prefer sa imi tin mintea in armonie cu inima, prefer sa folosesc legea morala ca un instrument al evolutiei mele, prefer sa experimentez viata, nu doar sa o traiesc. Prefer sa ii dau crezare lui Cristos, care m-a trezit la viata aceasta!