Norișorul alb și pufos

Am prins un nor astăzi în mână. Era pufos, era alb, era curat. Era un nor abia născut, deci era un nor curat, neatins de păcatele aerului în care trăia. Norul se născuse într-un mediu curat, sănătos și printre alți mulți nori albi și pufoși. Îi plăcea să meargă cu norii lui frați la adunarea norilor albi și pufoși, iar acolo cântau cântecele orizontului și poeziile razelor de soare. Viața norișorului era frumoasă și liniștită. Era curată și lină. Noi am putea să spunem că era chiar inocentă, însă el nu știa ce este inocența, de vreme ce nu avea cu ce să compare curățenia lui.

L-am lăsat să plece cu ceilalți norișori care se opriseră deasupra capului meu, să se întâlnească cu părinții lor, niște nori mai mari, albi, cu margini ceva mai gri, probabil din cauza ceasului biologic. A fost o zi frumoasă și ne-am luat rămas bun. Speram să mă întâlnesc cu norișorul cel alb și pufos și a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai multe zile la rând am făcut șezătoare cu norișorii, frații prietenului meu norișor și am discutat despre păsări, soare, despre vântul de miazăzi și cel de miazănoapte, despre părinți, despre cântece și poezii. 

Și într-o zi, norișorul a lipsit de la șezătoare. Chiar înainte cu o zi spusese că deja e cam mare pentru astfel de întâlniri și că vrea să își caute viitorul printre nori de vârsta lui. L-am așteptat câteva zile, apoi am renunțat la șezători. Nu mai aveau farmec fără prietenul meu alb și pufos. Au trecut multe zile fără nori. Așa cer senin și singur n-am mai văzut. Era doar albastru, fără cântece, fără poezii, singur și albastru. Câte o pasăre mai brăzda cerul, însă trecea foarte repede, parcă alungată de singurătatea cerului. Ce să fac?, m-am întrebat atunci. Cum să ajut cerul să nu mai fie așa singur? M-am gândit să suflu cât mai tare, poate voi aduce vreun nor. Am suflat și...nimic! M-am pus apoi turcește pe pământ și am început să cânt, poate, poate, cerul se va înveseli. Însă cerul nu de cântecele mele avea nevoie, ci de compania norișorilor, de cântecele și poeziile lor. Trist, m-am gândit și am adormit.

A venit apoi, peste câteva zile un norișor, cam destrămat, peticit și slab și, cu o voce stinsă, mi-a povestit istoria prietenului meu, norișorul alb și pufos. 

Prietenul meu plecase în lumea mare să-și caute un viitor, o familie proprie. Dar, cu cât se îndepărta de familia și prietenii săi albi și pufoși, cu atât se întețea vântul. În felul acesta a ajuns să nu se mai poată împotrivi vântului, care s-a întețit și l-a dus tare departe! Apoi, dintr-o dată, cerul s-a întunecat și o grămadă de nori negri, murdari, cum nu mai văzuse în viața lor s-au ciocnit de el și au strigat atât de tare către el, încât a crezut că nu va supraviețui. Apoi, a intrat într-un vârtej care, la început i s-a părut groaznic, scârbos, chinuitor, dar apoi a început să îi placă, parcă nu mai vroia să scape de amețeala aceea. În vârtejul acela începea să se vadă ba acasă, ba cu prietenii, ba, mai mult, toate i se colorau în față și păreau ireale. Norii cei negri nu mai păreau atât de răi și s-a împrietenit, încet încet cu ei. În mijlocul vârtejului fără oprire și-a găsit chiar și perechea, o norișoară neagră și imprevizibilă. Acum chiar că nu mai vroia să plece. Și totuși, parcă îi lipseau, câteodată numai, prietenii lui atât de albi, stabili și veseli. Prietenii cei noi și negri erau mereu supărați, mereu în mișcare, mereu în vârtej. La un moment dat a obosit și s-a străduit să se depărteze de vârtej. Mai ales că norișoara, prietena lui, prefera compania norilor negri și pe el îl neglija. Doar atunci și-a dat seama cât e de greu să te oprești din mișcarea permanentă a norilor negri. Încet dar sigur, cu durere și cu mare efort, a reușit. Era, în sfârșit liber! Liber să se întoarcă acasă și să spună prietenilor albi și pufoși că acolo, la ei, este cel mai bine. Nici măcar nu și-a dat seama cât de mult se schimbase, până nu a reușit să ajungă la vechea lui familie. 

Când s-a apropiat suficient de mult ca să fie observat, s-a oprit îndurerat: toți vechii lui prieteni stăteau speriați! Adusese cu el, fără să-și dea seama, vântul cel rău. El însuși, nu mai era alb. Era un nor negru și mare! Abia acum avea cu ce să se compare, dar era târziu...

Eram atât de tristă! Am început să plâng. Îmi era dor de prietenul meu, dar îmi era teamă că va aduce ploaia și furtuna și va trebui să mă ascund de el. La fel se temeau și norișorii albi și pufoși, așa că, pe cerul albastru s-au făcut, timp de câteva zile, două tabere. Norul cel negru și mare acum s-a oprit speriat. Norișorii albi și chiar și părinții lor cu capete gri s-au oprit în cealaltă parte, speriați și ei și așteptau. Păreau două armate gata să se lupte, însă nu vroiau asta nici unii dintre ei.

Dintr-o dată, unul dintre norii albi și mari și-a dat seamă că norul cel negru e copilașul său, care se întâlnise cu vântul, cu praful, cu viața. Cu dragoste a plecat și a vorbit cu vântul de miazăzi, apoi cu cel de miazănoapte și i-a rugat să sufle blând și să-i aducă aminte de cântecele și poeziile din copilărie. Și vânturile au ascultat. Toți norii albi au format un cor mare, cu părintele pe post de dirijor și au început să cânte cum n-au mai cântat până atunci, iar vânturile blânde au dus cântecul spre norul negru și mare.

Când a auzit corul norilor albi, norul cel mare s-a emoționat atât de tare, încât a început să plângă și, cu cât plângea mai mult, cu atât se albea mai mult...până când n-a mai rămas pic de negru în el. Tot cerul s-a bucurat, norii lui s-au bucurat, iar eu am râs și am dansat. Îmi regăsisem prietenul!