Puzzle-ul meu

Am o viata plina. Am o viata cum , probabil, multi si-o doresc. Am copii frumosi, am un iubit perfect, am unde sa stau, am cum sa-mi castig existenta. E drept, n-am conturi grase, dar daca e liniste, pace si iubire in familie, banii nici macar nu intra in discutie.
Si totusi... Sunt singura in fata mea, sunt singura in cautarile mele. De cand eram mica simteam ca doresc ceva, fara sa pot preciza ce. De atunci a inceput cautarea mea. Putin cate putin am adunat bucati de puzzle ca sa-mi dau seama dupa ce tanjeste, de fapt, sufletul meu. N-am fost crescuta in credinta. In nicio credinta. Pentru mine Dumnezeu era un mosulet cu barba alba, cam glumet, care facea multe chestii pe care eu nu le intelegeam. Credinta a venit la mine intr-o pauza, la scoala, pe clasa a 6-a, cred. Era o zi calduta, de toamna, insorita. II multumesc prietenei mele de atunci, Daniela, ca mi-a adus-o in viata.

Am purtat cativa ani credinta, in forma ei pura si neiscoditoare. Si viata era simpla si frumoasa... Dar Dumnezeu ne-a dat si minte, nu doar suflet. Nu stiu cand si unde s-a pierdut credinta mea frumoasa de clasa a 6-a. Ani de zile mi-am inchis ochii si urechile, iar mintea mea a refuzat sa asculte ce spunea sufletul, pentru ca nu intelegea. Dar sufletul meu tanjea. Am cautat bucatile mele de puzzle in filozofiile orientale. Am luat din fiecare ceva care imi mai linistea sufletul, care mai raspundea la o parte din intrebarile mele. Apoi si aceste raspunsuri au fost aiurea. Nu le-am mai vrut, nu le-am mai inteles, nu le-am mai acceptat. Sufletul meu vroia altceva. Am inchis din nou ochii si urechile si am asteptat ca lumea sa devina materiala, ca eu sa fiu salvata de infernul cautarii in intuneric. Am asteptat sa am marea revelatie: ca materialul e tot ceea ce conteaza, ca ne nastem, imbatranim si murim si ne dam tributul nostru Pamantului care se va intregi si va fi mai fertil primind trupul nostru.

Si cat de departe am fost...Cand m-a lovit credinta din nou a fost total neasteptat. Intr-adevar credinta doare. Cand o vezi in fata, credinta arde. Am plans o saptamana citind Biblia. O mai citisem si mi se parea o carte aiurea, cu multe idei care se contrazic, cu multi profeti pacatosi, cu un Dumnezeu care actioneaza, simte si se poarta de parca ar fi om si nu Cel Necuprins, cu un pacat primordial pe care nici in ziua de azi nu-l pot cuprinde pe de-a intregul. Cand am citit-o din nou, parca era alta carte. Avea atatea din raspunsurile pe care le-am cautat zeci de ani. O deschid acum si de fiecare data mai inteleg cate ceva, iar atunci cand nu inteleg o inchid si reiau zilele urmatoare si, culmea, inteleg din nou ceva. Credinta m-a ars si inca ma arde. Inca sunt departe de ceea ce as putea sa fiu, de ceea ce ar trebui sa fiu, dar cel putin am vazut Calea. Inca ma copleseste tot ce mi se intampla si poate ca pana la moarte nu voi scapa de sentimentul asta, dar cel putin puzzle-ul meu s-a intregit, nu mai am nevoie de alte indicii.