marți, 13 septembrie 2016

Fericirea - drogul suprem

Când e realitatea frumoasă pentru mine? Care este idealul meu de viață? Care este prima imagina care îți vine în minte acum, când te gândești la o viață fericită?
Cei mai mulți, înainte să se gândească la casă, bani în conturi și mașină luxoasă, prima dată se gândesc la iubire. Dacă vrei să nu te minți singur, asociezi fericirea cu iubirea. Când iubești și ești iubit, toate celelalte pălesc ca importanță. 
Acum, însă, ce înseamnă să iubești și să fii iubit? Ce înțelegem prin ”iubirea care aduce fericire”, pentru că toți vor să fie fericiți, este scopul suprem în viața fiecăruia? Într-o primă fază, faza pe care eu o numesc ”îndrăgosteală”, pentru că termen românesc într-un singur cuvânt nu prea avem, e faza aceea de iubire pasională, creierul se comportă ca și cum ai fi luat droguri. Au existat experimente, creierul a fost fotografiat cu rezonanță magnetică și s-a văzut că în faza aceasta de iubire pasională se activează centrii aceia care ne fac nebuni, iraționali și dependenți de droguri. Deci într-o primă fază chiar suntem dependenți de iubire. Și subliniez ”de iubire”, pentru că de fapt, dezvoltăm o fixație pe cel care ne-a produs starea, deci starea aceasta o urmărim, de fapt, nu persoana. Cine s-ar mai droga dacă ar putea să își producă senzațiile acelea, fără efectele secundare? Deci cine vrea, de fapt drogul? Toți caută efectele, ”fericirea” artificială creată de drog. Revenind la subiect, la început căutăm fericirea provocată de pasiune, nu neaparat persoana care ne-a produs fericirea. De aceea avem tendința de a nu vedea defectele, de aceea, într-o primă fază iubirea e ”oarbă”. Adolescenții ”înnebunesc”, nu te mai poți înțelege cu ei, fug de acasă, vorbesc urât, se comportă irațional. Oameni în toată firea se schimbă peste noapte și fac gesturi sau acțiuni nebunești. Pasiunea dă peste cap chimia organismului. Suntem construiți în așa fel încât să căutăm, până la lipsa rațiunii, fericirea. Și, da, căutăm fericirea, de fapt, nu iubirea neaparat. Cei care se droghează nu iubirea o caută ci fericirea. Câte persoane s-au trezit în relații de termen lung, cu vieți distruse pentru că n-au putut să recunoască pasiunea și să contracareze efectele ei? Pasiunea este folositoare ca și un combustibil, atâta vreme cât este recunoscută, este controlată și folosită, dar poate fi devastatoare dacă o lăsăm să se dezlănțuiască. Relațiile de termen lung au fost acelea care au rezistat după furtuna pasiunii și au reușit să se folosească de pasiune ca de un combustibil de termen lung al relației.
Deci ce este fericirea aceasta? Nu putem vorbi despre ea decât în termenii efectelor ce le produce. Fericirea produce o liniște interioară acompaniată de o bucurie, de un pozitivism, de o seninătate interioară. E senzația aceea că nimic nu mai contează și totuși, toate sunt perfect la locul lor. Căutăm ceva mai mult decât un echilibru emoțional. Căutăm o plenitudine, o împlinire totală, care să dea un sens vieții. De fapt, depresia cea mai mare o aduce exact opusul acestei stări, senzația de lipsă de sens, neîmplinire.
Asa cum avem nevoie de hrană pentru corp, avem nevoie să hrănim nevoia noastră de fericire. De aceea mulți mănâncă dulciuri. Dulciurile eliberează un hormon care ne dă impresia de bună dispoziție, alții se joacă la calculator într-o lume virtuală, alții se uită la televizor, alții beau alcool sau folosesc substanțe halucinogene. Dar trebuie să vedem ce anume hrănește cu adevărat fericirea, ce o aduce la viață, ce o întreține pe termen lung?
Si destul pentru astăzi. E noapte deci...nopate bună!

joi, 8 septembrie 2016

Libertatea interioară sau despre vise și realitate


Am primit un laptop nou și mă bucur de el. Poate și pentru că e roz, parcă îmi place mai mult să scriu. Problema mea cu scrisul nu e că nu am ce scrie, ci pur și simplu nu mă pot hotărî să-mi aștern cuvintele. O foaie albă e...coșmar! Dar un laptop roz...ei, bine asta eclipsează teama de foaia albă...!! Și mai am o mărturisire de făcut.
Sunt o visătoare, asta probabil că se poate vedea. Dar, în același timp sunt...pragmatică. Sincer, nu știu cum pot să existe două persoane atât de diferite într-una singură. Nu ai fost câteodată în situația de a alterna foarte mult între vise și realitate? Între ceea ce dorești cu toată inima și ceea ce vezi de fapt în fața ochilor ca fiind realitatea? Ei bine, pentru mine realitatea e, de cele mai multe ori, rece, tăioasă, periculoasă. De multe ori e mult mai întunecoasă decât visele mele, nu pentru că ar fi rea, dar pentru că e imprevizibilă. Visele mele, în schimb, sunt intime, apropiate, calde și de încredere. Nu mă trădează, așa ca realitatea schimbătoare. Visele mele nu presupun efort, îmi arată ceea ce vreau să văd, îmi vorbesc despre lucruri pe care le doresc. Realitatea, în schimb, îmi arată doar ce este în fața mea și se încăpățânează să se împotrivească viselor. Până la urmă, să fim serioși, cam cât la sută din populația lumii vrea să trăiască în realitatea proprie?
Ei bine, cam asta ne străduim să facem toți, cred. Să împăcăm visele noastre cu realitatea de zi cu zi. Sunt vise pe care le avem din copilărie, sunt vise care apar la adolescență și în prima tinerețe. Cred că prea puțini mai visează ceva la maturitate, cu atât mai puțin la bătrânețe. Realitatea s-a străduit ani de zile și până la urmă a învins! Problema e că ajungem să regretăm atât de multe din cauza viselor neîmplinite! Sunt unii care își trăiesc viața interioară în amintiri ale tinereții sau, mai bine zis, în amintirea viselor din tinerețe. Neîmplinirea viselor pot face din realitate un coșmar, iar oameni în toată firea pot rămâne blocați în trecut, nu neaparat pentru că ar fi fost staruri în tinerețe ci pentru că au visat liberi și au îndrăznit să viseze realitatea de mâine cum au vrut-o, fără teamă. Libertatea interioară face ca visele să poată fi trăite în prezent, iar realitatea să fie mult mai prietenoasă. Libertatea interioară aduce o armonie între vise și realitate. Sau echilibrul dintre vise și realitate aduce libertatea interioară.
Deci cum păstrăm echilibrul acesta funcțional? Cum facem ca visele să nu rămână vise, ca realitatea să nu spulbere visele, ca visele să nu ne strice realitatea, cum facem să nu ne oprim din visat dar să trăim în realitate? Aș putea spune multe, sunt expertă în a da sfaturi, dar lucrul acesta este foarte personal. Fiecare trebuie să-și găsească singur drumul spre echilibrul acesta și spre libertatea interioară. Ideea general valabilă e că acesta este un drum, un proces, presupune muncă, atenție, presupune conștientizarea propriului eu cu dorințele și visele personale. Drumul acesta presupune descoperirea propriei personalități, a propriului ”eu”, însă nu acel ”eu” care se referă la egocentrism, ci la acela care mă reprezintă pe mine, ca ființă întreagă, cu bune și cu rele.
Drumul începe când îți dai seama că nu ești doar carne.
Visele pot fi frumoase, realitatea, însă, poate fi și mai frumoasă. Dar, despre asta, într-o altă zi :)

miercuri, 7 septembrie 2016

La ce ajută o viață spirituală simplă și sănătoasă?


Dar, ce înseamnă o viață spirituală simplă?
În primul rând, înseamnă ceva, ce, așa cum spune și cuvântul, evident nu e complicată. N-am nevoie de multe cunoștințe, de multă învățătură, de cărți prăfuite și școli înalte. Nu am nevoie să găsesc o carte ce se descoperă doar inițiaților, nu trebuie să fac incantații, nu trebuie să cunosc simboluri, ritualuri sau să posed obiecte magice. În al doilea rând, ajunge să cred sincer și totul mi se relevă. Aceasta consider că e o credință simplă.
Ce înseamnă o credință sănătoasă? Înseamnă că nu mă duce înspre nebunie, izolare sau violență ci îmi aduce echilibrul interior, mă face apt să îi ajut pe ceilalți, să fiu o piesă de bază pentru familia, prietenii și societatea în care trăiesc.
Și acum revin: la ce mă ajută viața aceasta spirituală, simplă și sănătoasă?
E ca și fundația unei case: credința este o fundație pe care se construiește personalitatea omului. Creierul nostru are principala activitate de a conceptualiza. Ia o mulțime de informații și tot timpul îndosariază, compară, scoate idei, sensuri, categorisește, ordonează, calculează și apoi pune fiecare informație în funcție de anumite criterii, pentru a le putea accesa atunci când are nevoie. Criteriile acestea sunt stocate sub formă de generalizări, concepții,idealuri. sunt ideile cele mai generale, care cuprind cele mai multe informații și sunt baza de împărțire a celorlalte informații care ne alcătuiesc felul nostru de a răspunde în fața situațiilor vieții.
Este o diferență uriașă între o credință spirituală și gândirea pozitivă. Gândirea pozitivă e ca și suprafața înghețată a unui lac pe care vreau să pășesc. Gheața poate fi groasă și pot ajunge pe partea cealaltă, dar, la fel de bine, poate fi prea subțire. Dar poate fi groasă la margini și subțire la mijloc. Niciodată nu voi putea fi sigură dacă gheața mă va ține până la capăt. Credința spirituală, însă, e ca și podul construit peste apă. Apa nici măcar nu contează, atunci când suntem pe un pod solid.
Și acum concret. Când și cum mă ajută credința mea? La ce e bună, în afară de a mă pune să tot mă cercetez, să meditez, să mă rog și să urmez reguli morale bazate pe un Dumnezeu pe care n-am cum să-l văd, chiar dacă cred din toată inima că există?
Ei bine, în relațiile importante pentru mine credința e cea mai importantă. Pentru că tocmai regulile alea pe care nimeni nu le iubește cu adevărat pentru că sunt ca o lesă, ”să nu”, ”să nu”, ”să nu”; ei bine tocmai regulile astea țin gura în frâu, țin pornirile războinice în frâu și trimit spre cumpătare și răbdare. Când ești într-un conflict cu persoana iubită, cum te va ajuta gândirea pozitivă? Când persoana care o iubești cel mai mult te rănește cel mai mult, ce poți să îți spui ca să rămâi în echilibru, să nu pornești la un război al declarațiilor, sau să nu plângi până nu mai ai lacrimi și putere? ”Sunt puternică”? Adică, chiar sunt? ”Toate acestea sunt trecătoare”? Adică, chiar sunt trecătoare? Cât de adâncă e supărarea, peste ce pot trece? Voi mai putea pune bucățile din mine la loc după ce furtuna trece, bazându-mă pe niște slogane care sună a vorbe goale în fața furtunii?
Când supărarea e atât de mare încât am impresia că nu mă voi ridica de jos niciodată, nu e mai aproape de inima mea zdrobită cuvântul care îmi spune că eu nu sunt nimic, dar pot totul în Dumnezeu care mă întărește, că nimic nu sunt fără ajutorul Lui și că întotdeauna va fi acolo să mă ajute, niciodată nu voi fi singură? Cristos mă învață pas cu pas că nu trebuie să lupt singură și, totuși reușita mea nu este condiționată de vreun om, nu de oameni depind. Cristos mă învață că răbdarea în suferință aduce victorie la final. Credința aceasta care aduce răbdare face ca orice suferință, ca orice furie, ca orice nemulțumire, să poată fi ținută sub control. cu mare greu, la început, dar cu mai multă ușurință pe parcurs. Ca un container ce se perfecționează și care va putea ține în siguranță orice explozie de personalitate. Credința mea mă va ține întreagă în încercări, ca sa nu mă zdrobesc în mii de bucăți, ca să nu mă pierd în durere și ca să nu rănesc în durerea și furia mea pe cei pe care îi iubesc. În încercări, credința simplă și sănătoasă va rezista și va fi fundația personalității.

marți, 6 septembrie 2016

Răsplata pentru efortul personal


Ce sunt eu astăzi? Cine sunt eu astăzi?

În fiecare noapte suntem cineva, ceva sau nimic. Noaptea prea puțin depinde de noi ceea ce se întâmplă. Nu știm ce forțe ne conduc visele. Nu știm de ce visăm. Câteodată putem controla visele și câteodată chiar putem să le modelăm. Dar rare sunt aceste ocazii. De obicei, visele ne conduc pe noi, noi suntem spectatori sau protagoniști neputincioși. Și vine dimineața. După o noapte grea, cu vise urâte, dimineața este o bucurie de a fi în viață, în propriul pat. După o noapte minunată, cu vise frumoasă, dimineața este un mic regret, o nostalgie, dar un frumos punct de plecare a zilei. În foarte puține cazuri, dimineața este refuzată încă înainte de a fi început cu adevărat, din dorința de a ne întoarce la visul mult prea frumos și departe de realitatea în care ne-am trezit.
Și, totuși, noaptea s-a sfârșit. Pentru că toate nopțile se sfârșesc. M-am întrebat de multe ori ce înseamnă realitatea. Dar o cunoaștem atât de bine când deschidem ochii, încât nu putem să ne înșelăm, spunând că poate suntem încă în vis. Știm pur și simplu. Mintea poate recrea durerea fizică și cu ochii închiși, la fel și plăcerea o poate replica. Însă nu poate reface toate elementele realității. Oricât de real ar părea un vis, la un moment dat un detaliu dă de gol jocurile minții. Atât de importante sunt detaliile și atât de multe, încât doar o parte a creierului, cea care se ocupă de vise, nu poate reproduce totul, dar poate observa diferențele.
Ce înseamnă că sunt în realitate? Vântul îl simt pe piele, o dată cu vântul se mișcă și părul, pe care îl simt mișcându-se. Vântul care bate într/o direcție, cât de slab ar fi, mișcă peisajul din jur, pe care nici măcar nu-l mai sesizez conștient și, totuși, îl înregistrez ca informație. Culorile se schimbă atunci când vate vântul pentru că pot să apară particule de praf, păr peste ochi. Mirosul se schimbă atunci când vântul aduce adieri din altă parte. Toate acestea compun realitatea. Nimic nu poate imita realitatea pe deplin.
Când ne trezim dintr-un vis, știm sigur acest lucru. Începem o nouă zi. Începutul presupune efortul de a ne urni din locul confortabil, de a face lucruri pe care, de cele mai multe ori nu vrem să le facem, dar care sunt necesare, cum ar fi spălatul. cui îi place să pună apă rece pe el, dimineața devreme? Eu una seamăn cu pisicile dimineața: urăsc să pun apă pe mine. Și totuși, o fac. În final, senzația aceea de curat, proaspăt, pregătit de acțiune mi se pare grozavă și a meritat efortul. Apoi urmează, bine-nțeles, alegerea hainelor potrivite. Aici e o problemă gravă! Niciodată nu știu ce este potrivit. Încerc mai multe variante până o ținută spune despre ea: eu sunt potrivită pentru astăzi. Și plec de acasă...

Câte din lucrurile acestea pot fi aplicate și eu-lui nostru spiritual? Tot ceea ce ni se întâmplă fizic, e o oglindă a ceea ce ni se întâmplă spiritual: de la cele mai mici detalii, până la marile imagini de ansamblu, toate sunt în oglindă. Trăi o viață dublă: suntem în trup, dar suntem și în duh. Tot ceea ce facem e oglindă a ceea ce suntem sau ceea ce vom fi. De atâtea ori închidem ochii spirituali și ne prefacem că lucrurile spirituale nu sunt în fața noastră, pentru că nu le vedem...Visăm spiritual la imagini ale realităților spirituale și nu putem înainta pe cale pentru că esența noastră simte că nu toate detaliile sunt veridice, adevărate. Dacă ne străduim cât de cât, ajungem să ne trezim la adevărata realitate spirituală, în care avem de făcut lucruri ce ne scot din confortul zilnic, ne obligă să facem lucruri care nu chiar ne plac (cum ar fi: curăță-ți viața, puneți-o în ordine) și apoi trebuie să găsim îmbrăcămintea adecvată, ceea ce ne reprezintă, ceea ce se potrivește cu ceea ce vom fi sau vom face pe drumul acesta.
Realitatea spirituală nu înseamnă incantații, bolborosirea unor cuvinte și primirea unor daruri instant. Nu asta ne arată viața fizică. Nu toți se nasc la fel de buni, nu toți au aceleași talente, nu toți vor fi bogați, nu toți vor trăi confortabil. Răsplata, însă, mai devreme sau mai târziu, va veni pentru fiecare.
Este un loc unde răsplata nu se limitează la ziua de azi. Acolo nu suntem zilieri, nici n-avem contract de muncă pe perioadă determinată. Răsplata pentru efortul personal este maximă și se cheltuie o veșnicie. Aceasta este răsplata pentru care lucrez, aceasta este singura răsplată care mă bucură...

luni, 5 septembrie 2016

Dileme...existențiale


”Cum te vezi peste cinci ani?” este o întrebare standard, mai ales în prima parte a tinereții, când lumea încearcă să te învețe să-ți panifici viitorul. Problema e că, de cele mai multe ori, viitorul se lasă foarte greu planificat. Îți poți alege o meserie, îți poți stabili traiectoria pe care vrei să o ai în meseria respectivă, poți învăța și munci în acea direcție și, în felul acesta ceea ce ai planificat, se întâmplă. Dar cum ar fi să îți planifici ca, peste cinci ani să fii liniștit, împlinit cu ceea ce ești și faci, fericit cu viața ta. Atunci, cum anume poți să îți planifici timpul, munca, viața, pentru ca, în cinci ani, să te vezi cu scopul împlinit?

Ce ne face împliniți în ceea ce facem? Ce ne face fericiți? Dacă meseriile sunt previzibile, intră înt-un cerc de caracteristici limitate și cuantificabile, lucrurile care ne fac fericiți sunt atât de personale și unice, încât cu greu pot fi intuite. Mai mult, ceea ce azi mă face fericit, mâine s-ar prea putea să nu mai reprezinte nici măcar ceva interesant. Pentru unii, a avea o familie armonioasă poate fi cea mai mare fericire, alții nu dau doi bani pe o familie care, oricum, înseamnă multă bătaie de cap. Unii visează fericirea ca fiind o plajă exotică, o mașină de ultima generație și room service. Cum ne planificăm viața în funcție de criteriul fericirii?

Eu am un fel de răspuns, dar nu poate fi general valabil, pentru că e foarte personal. Și, cu toate acestea, viața îmi dă provocări și acum, când am ajuns pragul maxim al visurilor de copil în ceea ce privește fericirea mea. Provocări de a face ceva mai mult decât atât. Dar când am ajuns la echilibrul, liniștea și fericirea la care am visat, de ce aș încerca ceva mai mult? Asta înseamnă ”a te plafona?” Sau asta înseamnă că mi-am găsit locul în Univers și nu mai e nevoie să caut?

Toate începuturile sunt frumoase, sau mai bine spus, toate începuturile frumoase sunt entuziasmante (asta pentru că unele începuturi pot fi dezastruoase). Drumul, însă, poate fi obositor. Dar nu e frumos să simți că întinerești începând din nou, în loc să te simți obosit, înainte de a începe?