Viteza si comincare

O noua zi, un nou inceput. Ne trezim somnorosi, pornim buimaci intr-o noua zi. Alergam pentru a ne rezolva problemele, pentru a supravietui, pentru a merge mai departe. Daca nu alergam, nu existam. Daca ne oprim, riscam sa nu mai putem porni. Secolul vitezei...Viteza si comunicarea, doua dintre cele mai importante atribute ale vremurilor noastre. Fara de care, clar, nu putem merge inainte. Sunt ele binecuvantare sau blestem? Comunicarea ar trebui sa fie binecuvantare, dar nu mai stim sa comunicam. Viteza ne face de cele mai multe ori sa nu fim in stare de comunicare. Stim sa auzim, dar nu stim sa ascultam. Stim sa vorbim, dar nu stim sa ne exprimam trairile. Traim insingurati in era globalizarii. Ce e de fapt globalizarea? Ne unim in tehnologie, ne unim in consum si productie. Ne unim in forma, dar continutul...? Suntem din ce in ce mai singuri, insingurati si izolati de tehnologia creata ca sa ne uneasca. Un paradox cu care ne confruntam din ce in ce mai des. Putem comunica, datorita minunilor tehnicii, cu oricine, in oricare capat al lumii, in timp real. Si totusi, alegem de multe ori sa stam inchisi intre patru pereti ca sa conversam cu persoane aflate la alte colturi de lume, la alte taste, intre alti patru pereti. Comunicam oare in acest fel? De cele mai multe ori ne spunem pasurile, cele pe care oamenii de langa noi nu le asculta sau pe care ne este teama sa le spunem celor de langa noi. Scoatem la spurafata temerile, angoasele, tot ce ne framanta si asteptam ca celalalt "computer" sa ne inteleaga. Asta in cel mai fericit caz. Multi dintre cei inchisi intre patru pereti inventeaza o lume, asa cum o vor ei , isi creeaza propria lume virtuala in care sa se simta bine. Nu e si asta o capcana? Ca un drog? Cei care iau droguri spun ca fac asta ca sa se simta mai bine, cei care isi construiesc o lume virtuala o fac ca sa se simta mai bine.

E din ce in ce mai greu, in avalansa de informatie "globalizata" si "tehnicizata", sa socializam, sa comunicam cu oamenii de langa noi, desi ar trebui sa fie mai usor. Viteza e cea care a dus la dezvoltarea noastra ca fiinte si tot ea e cea care ne arunca din vartej in neant, daca nu suntem in stare sa tinem pasul.

E important, insa, sa tinem pasul si cu vartejul sufletului. Sa stim sa ascultam ce are sufletul sa ne spunem, sa fim in stare sa exprimam ce simtitm si sa invatatm sa ii ascultam pe cei din jur. Sa mergem, cu toata fiinta, cu aceeasi viteza cu care ne duce viata...

Gura lumii

In ce masura suntem noi, fiecare in parte, indreptatiti sa ne bagam in viata unui om? Cand trebuie sa intervenim in relatiile unei fiinte dragi, sa-i spunem ca greseste si ca ar trebui sa se opreasca, cum ar trebui sa punem problema ca sa nu ranim? In ce masura sunt reale si necesare observatiile pe care vrem sa le facem, sfaturile pe care vrem sa le dam, comportamentul pe care vrem sa-l obtinem de la cel vizat de interventia noastra?

Am fost pusa recent in situatia de a interveni in relatia pe care a inceput-o o persoana draga mie, relatie care mie si multora dintre cunoscuti, ni se pare...cel putin neadecvata, nepotrivita, gresita. Am fost nemultumita, frstrata, furioasa vazand ce se intampla, dezamagita in final. Mi-am pus problema de nenumarate ori sa stau de vorba cu persoana repsectiva, M-a enervat cumplit fericirea si nonsalanta sa. Chiar nu-i pasa de nimeni si nimic! Si uite asa a inceput sa mi se aprinda un beculet.

Cine sunt eu sa intervin in viata unui om? Cat de mult conteaza "gura lumii"?Cat de mult conteaza preconceptiile mele? Uite asa mi-am dat seama ca tocmai eu, cea care ma cred nonconformista, sunt cea care vreau sa ii cer unui om (si cu atat mai mult unui om drag mie) sa se conformeze normelor sociale? Greseste oare avand relatia pe care o are? Pana la urma ce conteaza cel mai mult? Normele sociale sau sanatatea noastra sufleteasca?

Am stat de vorba pana la urma cu persoana in cauza, dar nu pentru acuze ci pentru a intelege comportamentul si alegerea facuta. Cred ca, pana la urma am avut ceva de invatat.

Atata vreme cat mintile nu ne sunt intunecate, avem dreptul la viata si intimitatea noastra. Atunci cand iubesti, iubirea nu te intreaba de sex, varsta, religie sau apartenenta politica...Sentimentele de orice fel nu se conformeaza normelor sociale.

Atata vreme cat un om e fericit si echilibrat, conteaza altceva?

Cu ochii larg deschisi

Traim printr-o lume de depresivi, oameni suparati pe viata sau pe alti oameni. Am trecut si eu prin toate starile de suparare si depresie, am incercat furia, dezamagirea, deznadejdea si resemnarea. Sunt, toate, etape ale devenirii noastre. Sunt experiente care ar trebui sa ne faca mai intelepti, mai buni, mai impacati cu noi si cu restul. Asta, daca reusim sa depasim starile noastre negative. Si e foarte greu sa depasesti un astfel de prag de unul singur. Prietenii ar fi o solutie. Dar ce inseamna un prieten? Pana unde poti sa te increzi intr-un prieten? Poti sa-i incredintezi cele mai ascunse ganduri, cele mai negre viziuni ale tale fara sa risti ca mai tarziu toate astea sa se intoarca impotriva ta? Orice spui, poate fi folosit impotriva ta, spun americanii. Si totusi, sa iti impartasesti problemele cuiva poate sa te mai scape de o povara. Povestind, poti privi lucrurile si din afara, poate ca problemele nu ti se vor parea atat de grele cum aveai ipresia, chinuindu-te de unul singur. Asta e avantajul de a povesti cuiva problemele tale. Daca ai si putin noroc, persoana din fata ta s-ar putea sa-ti ofere si sfaturi utile, sau cel putin un umar pe care sa plangi. Plansul este, pana la urma cea mai buna modalitate de descarcare nervoasa. Si totusi...peste probleme treci doar singur. De fapt, peste toate treci singur si peste bune si peste rele. Si nu e neaprat un lucru rau. Poate e cel mai bun lucru, daca vrei sa devii mai bun. E posbil sa primesti ajutor, daca il ceri sau daca ai putin noroc. Dar problemele le depasesti singur, doar singur poti gasi solutia cea mai buna pentru problemele tale. Nimic nu se rezolva de la sine si e nevoie, cateodata, de foarta multa perseverenta, iar asta nu ti-o poate da nimeni, o gasesti sau nu in tine. Depinde cat de mult vrei.

Eu am avut impresia, uneori, ca ma duc degeaba intr-o directie, cea pe care voriam, pentru ca toate erau potrivnice. Si toate au fost potrivnice multa vreme. Am fost frustrata, depresiva, dezamagita si in final, resemnata. Mi-am pierdut speranta ca ceea ce vreau se va implini, desi era un lucru atat de normal, uman si firesc, doar ca, in cazul meu nu vroia sa se intample. Dar am mers inainte, chiar si fara speranta, cu umor cinic, pentru ca altceva nu stiam sa fac, pentru ca alt drum mai bun nu vedeam si pentru ca ma incapatanam sa nu imi abandonez ideea. Mi-am zis ca am o viata inainte sa ma conving ca nu e asa cum vreau eu sa fie. M-am revoltat pe viata, m-a revoltat pe Dumnezeu si pe toti care au creat viata in acest fel. Fie ce-o fi, eu asta cred ca vreau si am o viata inainte sa ma conving ca am gresit...sau nu...

Si pana la urma, cred ca n-am gresit. Atunci cand lucrurile au inceput sa mearga bine, la inceput au mers bine cu poticneli. O zi buna, alta mai putin buna. Dar a inflorit, undeva, in intuneric, firicelul acela de speranta. si am continuat. Cand lucrurile au inceput sa mearga spre bine am vrut sa inchid ochii, pentru ca mi-a fost frica. Dar mi-am zis ca asta am dorit toata viata, as putea incerca, macar, sa privesc in fata rezultatele stradaniei mele...Si acum cred ca incapatanarea e buna. E bine sa inchizi ochii si sa mergi inainte, atunci cand nu mai ai lumina, dar e extraordinar sa deschizi ochii si sa privesti atunci cand ai gasit lumina pe care o cautai, chiar daca la inceput te dor ochii si ai impreisa ca orbesti.

De ce ar trebui sa fiu fericita

...pentru ca m-am trezit dimineata mai tarziu de obicei, afara era noapte inca, cu cer inorat, vreme rece si umeda.

Am obiceiul prost, ca jumatate din populatia muncitoare, sa aman ceasul telefonului, doar ca de la o vreme il aman la nesfarsit. M-am trezit mai tarziu, deci in teorie ar fi trebuit sa ma stresez: ca nu ajung la timp la servici, ca voi avea probleme, ca urmeaza o zi agitata, ca toata lumea ca avea treaba cu mine si ar fi trebuit sa fiu nervoasa deja cand plecam din casa. M-a invatat un prieten (prieten bun, pentru ca altfel nu l-as fi ascultat in situatii de astea) ca atunci cand sunt foarte agitata sa imi fac un ceiutz si sa-l savurez. Si am stat si am savurat ceiutzul. Care de fapt nu era ceiutz, ca n-aveam vreme de el, deci era o cana cu apa. E si aia buna pentru a reflecta. Si mi-am dat seama ca ziua agitata mi-o fac eu, nu ceilalti. Ceilalti pot aduce agitatia lor in preajma mea si daca nu sunt atenta, pot intra si eu in aceeasi stare. Dar daca eu, in bashicutza mea de sapun, sunt bine, calma si relaxata, agitatia poate sa dispara din jurul meu, pentru ca nu-i dau voie sa intre.

Si, dupa cana aceea buna cu apa, mi-am dat seama ca am nevoie de puntin soare, sau la ora aia, cel putin de un cer senin si gata, as fi relaxata. Dar gihnion, cerul era inorat, afara era rece si umed. Deci cum sa fiu eu binedispusa, cu vreo 30 de minute intarziere, un cer inorat, vreme rece si umeda, la 6 dimineata?

...pentru ca depinde numai de mine, de perspectiva din care privesc lucrurile...pentru ca oricat de rea ar fi o situatie, sigur exista varianta buna a problemei, ca si povestea cu jumatatea plina si cea goala a paharului...pentru ca daca vreau eu sa fiu bine dispusa, nici un ceas din lume nu-mi poate strica dimineata...si pentru ca, daca ziua se incapataneaza sa fie urata si grea, depinde de mine sa gasesc partea buna. Pana la urma, invatam din orice situatie lucrurile pe care le vedem, deci care sunt evidente. Si de cele mai multe ori, e mai usor sa vedem lucrurile rele, negative, de parca omul ar fi fost construit pentru catastrofe. Nu e nevoie de soare, pentru vreme buna.

Cea mai perfecta imperfecta

Ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda. Vad in fiecare dimineata aceeasi persoana: total imprefecta. Eu sunt fotomodel, sunt blonda, bruneta, satena sau roscata (asta in functie de dispozitia de dimineata), sunt inalta, cu picioare pana-n gat, am toate formele care-mi trebuie, sunt frumoasa si desteapta (nu ca asta s-ar vedea in oglinda). Si oglinda se straduieste de fiecare data sa ma minta crunt. Vad grasimi pe unde nu trebuie, o fata obosita, un par ciufulit, mereu acelasi, ceva cosuri...Si totusi...

Nu ma simt rau cand ma privesc in oglinda, nu imi vine sa o sparg, stiu ca eu sunt fotomodelul ala sau nu (asta in functie de dispozitia in care ma trezesc, deci uite asa am descoperit ca diminetile sunt importante). Nu sunt cea mai desteapta din lume, da' ma descurc. Nu sunt cea mai frumoasa din lume, dar pot iesi pe strada. N-am o viata perfecta, dar ce e aia? Important e ca dimineata ma pot uita in oglinda. Si daca nu-mi place ce vad acolo, stiu ca eu sunt asa cum imi place sa fiu si dimineata tocmai a devenit frumoasa. N-am pretentia ca sunt perfecta, nici n-as reusi. E greu sa ajunga cineva la gradul de imperfectiune pe care il experiemntez eu cu mine de cand ma stiu. Sunt uituca, sunt aeriana, sunt fricoasa si mancacioasa. Ei, si? Ma uit in jur si vad aceeasi oameni imperfecti, fiecare, imperfect in felul lui. Insa nu toti se uita dimineata in aceeasi oglinda in care ma uit eu. Si oglinda lor poate sa spuna alte lucruri despre ei. Dar poate nu stiu ca oglinda spune mereu acelasi lucru, noi privim mereu cu alti ochi. Ochii senini nu vor vedea norii. Ochii orbiti nu vor vedea nimic, insa ochii umbriti vor vedea doar o parte din ceea ce arata oglinda, din ceea ce esti tu cu adevarat.

Te-ai uitat dimineata in oglinda? Tu cine esti de fapt?

Despre vise...

De cele mai multe ori visam prea mult...Ne propunem teluri idealiste, departate de noi, care depind de restul ca sa devina realitate. De cele mai multe ori totul depinde de restul din jurul nostru, din imediata apropiere a sufletelor noastre pentru ca noi sa ne simtim fericiti si impliniti. De unde vine aceasta dependenta de ceilalti? Poate ca e o forma de relationare, de supravietuire a noastra in lumea materiala. Ne agatam de restul si de aprobarea lor, de zambetul lor, de parerea lor despre noi pentru a avea confirmarea ca ceea ce facem, ceea ce dorim, ceea ce visam este real. Dar de ce acest gol daca cineva nu ne aproba, nu ne zambeste, nu e in acelasi vis cu noi? Cu mine?Visul este al meu, lumea mea interioara imi apartine, telurile mele sunt ale mele si sufletul meu este numai al meu. Nu-ti dau sufletul, nu e de daruit nu e de vanzare, este ceea ce sunt. Iti dau inima, impart cu tine cele mai adanci vise ale mele. Iti cer respect pentru ele, iar daca nu le accepti, esti liber sa pleci, esti liber sa-ti fauresti propriile vise. Eu ma simt bine cu mine, pentru ca doar eu stiu ceea ce simt cu adevarat. Doar eu simt in felul meu rasaritul de soare pe care il impart cu tine, doar eu stiu ceea ce e in sufletul meu cand tu razi de visele mele sau pur si simplu nu-ti pasa. Eu ma simt bie cu mine nu din egoism ci pur si simplu pentru ca mi-am atins sufletul, stiu ca exista, stiu ca pot trai eu cu mine, asa cum sunt, nu cum vor altii sa fiu. Cand vei fi pregatit sa intri in lumea mea, sa lasi deoparte barierele prejudecatilor, cand vei putea fi cu sufletul liber, copil si matur in acelasi timp, cand vei putea intelege lumea mea pentru ca intelegi lumea ta, atunci putem imparti visele impreuna. Eu vreau sa iti ating sufletul, pentru ca stiu ca exista. Dar nu pot face asta, daca nu ti-l descoperi tu primul.De prea multe ori ne iubim pe noi pentru ca ne iubesc altii si ne uram pe noi pentru ca ne urasc altii. Ar trebui, in primul rand, sa ne atingem sufletele noastre...