Dorinta, senimente, ratiune, rabdare

Sursa foto :http://christart.co.uk/prayandpaintgallery.htm

Am privit in urma. Ce am fost, unde sunt, incotro ma indrept. Poate e varsta :), poate e doar o zi de duminica nostalgica. E adevarat ca am indatoriri de mama, de sotie, de fiica. Dar sunt intr-o duminica nostalgica si pur si simplu e mai frumoas sa stau si sa...gandesc. (mai fac asta cateodata :) ). Ma intreb ce s-a intamplat in anii acestia, ce s-a schimbat in mine. Parca eram mai funny...Eram superficiala? Parca aveam mai multe sa spun. Eram guraliva? Dar asta nu inseamna ca acum nu am ce sa spun. Doar ca ceea ce am sa spun e...mai la fundul sacului, mai in adanc. Si mi se pare ca e greu de auzit, de acolo de unde se afla si poate, mai greu de inteles. Am invatat in anii acestia o lectie importanta. Lectia multumirii. Mai sunt zile care incep pe dos, zile sumbre, in care nimic nu pare sa mearga bine, zile in care, chiar daca lucrurile merg bine, nu e de ajuns. Parca tot timpul sunt in cautare de...atlceva. Am invatat in zilele aceastea sa ma opresc, sa-mi caut coltisorul si...sa multumesc. Pentru orice imi vine in minte. Uite, acum multumesc ca am degete bune, care au invatat sa tasteze atat de bine, multumesc ca am un laptop batranel care inca merge si mi-e prieten atat de bun (el a vazut din mine mai mult decat internetul si inca e in viata :) ). Mulumesc ca am un pat in varful caruia sa pierd vremea, multumesc ca e caldut in casa si ma simt bine. Multumesc ca am o casa in care sa stau, multumesc ca am sanatate, ca e liniste pe strazi, ca am muzica inspirationala extraordinara care sa ma faca sa vreau sa zic ceva...si nu ma mai pot opri din multumit. Si, de mule ori, lacrimile curg de recunostinta ca am toate acestea. Cati le au? Conteaza daca altii au mai mult? Atunci cand lacrimile curg de recunostinta, nu conteaza ca altii au mai mult sau alceva, conteaza ce am eu. Iar pacea care urmeaza merita tot efortul. Eu stiu ca am tot ce am nevoie ca sa functionez optim, am chiar mai mult! Pot sa dau si altora din ce am eu in inima, pentru ca acolo am devenit bogata. Asta e o lectie pe care orice om o poate incerca, oricat de bosumflat, de suparat, de deprimat ar fi. Lectia multumirii ne face mai...adanci, mai simtitori, mai fericiti, mai impacati cu noi si cu ceea ce avem. Adevarul e ca nu avem niciodata suficient de mult din nimic si asta cred ca e o lege care sa ne ajute sa evoluam. Cred ca asta a fost scopul dorintei: sa nu te lase sa dormi, sa te ofilesti multumit pe o margine de prapastie sau, mai rau, sa nu vrei sa iti schimbi cararea chiar daca duce in prapastie. Dorinta cred ca e pusa in noi ca sa ne dea impulsul necesar de a merge mai departe, de a evolua. Nu e scop in sine ci e o unealta. Pot sa imi doresc mai multe si sa nu fiu sfasiata interior ca nu am. Pot sa imi doresc mai mult si sa folosesc si celelalte unelte care mi s-au dat, ca nu doar dorinta exista in mine, exista ratiune, rabdare, sentimente. Cred ca toate acestea, folosite impreuna in doza perfecta ne pot duce spre fericire: dorinta, sentimente, ratiune, rabdare. Da, mi-am dorit foarte mult un echilibru interior: sa nu mai oscilez atat intre sentimente si ratiune. Mi-am dorit o stabilitate financiara: sa nu mai trebuiasca sa mor alergand dupa banii de paine. Mi-am dorit o filozofie, o idee spirituala care sa poarte in sine intelepciunea lumii si care sa fie proaspata de cate ori am nevoie de ea, care sa ma sature intotdeauna cand am nevoie de raspunsuri. Nu stiu daca toate acestea vin fara exercitiul multumirii. Nu stiu cat de echilibrata am devenit in anii acestia si cred ca pana la folosirea intrumentelor mele in doza perfecta mai am mult de exersat. Dar cert este ca mai am ce spune...sacul inca nu a ajuns la fund, nu s-a golit. E, oare, mai plin sacul inimii mele? Cine poate spune? Eu simt ca sacul s-a facut mult mai mare.