Ziua a 19-a, alta zi

Da, dupa cum spuneam, asta a fost a alta zi. O zi in care n-a trebuit sa-mi apar credinta in Cristos si despre care nu voi mai vorbi acum. Nu pentru ca nu e vie credinta aceasta in mine, ci pentru ca nu vreau sa fac marketing, dupa cum spuneam la un moment dat. Cei ce sunt interesati sa vada, sa stie, sa experimenteze credinta si viata cu Cristos, nimic nu-i impiedica, in rest...fiecare face ce vrea cu viata lui, nu?
Ma gandesc de multe ori cum va fi cand va trebui sa ma confrunt eu cu moarte mea. Prima data va fi surpriza (sper ca nu socul) vestii ca nu mai am mult de trait (asta in ideea ca voi afla si nu voi muri brusc. Daca se va intampla sa mor bursc...alte dileme se sterg). Cum voi trai fiecare zi cu sabia atarnata asupra capului? Ce ganduri imi vor trece prin cap? Cand voi simti sfarsitul chiar langa mine, chiar in mine, cand voi fi gata sa-mi dau ultima suflare, cum va fi? Bine-nteles ca voi afla. Toti vom afla asta. Prima data cand m-am confruntat cu...mortalitatea mea, cu posbilitatea iminenta a mortii, am fost foarte speriata. Cred ca atunci am inceput sa ma gandesc cu adevarat la lucruri intr-un alt fel, atunci am inceput sa ma gandesc ca moartea ar putea sa nu fie finalul, ca nu poate fi viata asta totul. Am mai avut preocupari legate de credinta si religie inca din copilarie, dar pana la momentul acela au fost superficiale. Abia confruntata cu moartea am inceput sa ma gandesc la felul in care traiesc si cum pot da o semnificatie vietii mele. A fost greu sa gasesc un drum. Am fost intotdeauna foarte rationala, chiar daca mi-a facut placere sa visez. Dar am stiu intotdeauna ca sunt vise, am avut o bariera solida intre imaginatie si realitate. Asa ca, sa imbratisez cu totul o credinta cu zei ciudati, simboluri si ritualuri fara logica nu a fost pentru mine.
Cat din stradania noastra de a da semnificatie vietii va conta in momentul mortii? Ce anume va conta pentru mine cand imi voi simti sfarsitul? Cand voi putea sa spun: am luptat lupta cea buna, acum pot sa plec linistita? Acum, ca sunt vie, sanatoasa si fericita, moartea mea nu ma sperie. Imi produce un fior, recunosc, dar nu unul de groaza, ci unul ca inaintea unui examen. E o emotie interesanta, privita din departarea omului sanatos si fericit. Dar atunci, in momentul de adio, cate regrete voi avea? Ce mai am de facut ca sa nu existe regrete? Ma voi tine cu dintii de viata? Voi zice: Doamne, numai o zi sa imi mai dai? Nu se poate sa mor chiar acum, mai lasa-ma un timp? Sunt multe semne de intrebare. Sunt multe semne de intrebare care nu le-am asternut aici. Mintea mea e plina de semne de intrebare si nu doar in directia mortii. Cteodata am impresia ca doar atat exista, in mod real, in mintea mea: semne de intrebare. Restul sunt lamentabile incercari de raspuns la cate una dintre intrebari si, de multe ori nici macar nu sunt raspunsuri. Sunt de fapt, alte intrebari.